Patimile şi modul în care pot fi înlăturate

„Lumina aparţine celor care şi-au curăţit sufletul de patimi.” (Benedict Aghioritul)

Omul, chiar o singură zi de ar trăi, este imposibil să nu păcătuiască. Plecând de la această premisă, înţelegem că fiecare om are păcatele şi patimile sale.

Fiinţa umană a fost creată după chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 27) şi tinde spre îndumnezeire, spre asemănarea cu El. Această stare de îndumnezeire este aceea pe care au cunoscut-o protopărinţii noştri în Rai, adică fără de păcat. De aici vine această nevoie de înlăturare a patimilor, din iubirea de Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi fiind iubire (I Ioan 4, 8). Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre patimi, spunea: „Nici oglinda murdară nu poate primi reflexele imaginilor, nici sufletul ce este cuprins de grijile lumeşti şi întunecat de patimile cugetării trupeşti nu poate primi strălucirile Sfântului Duh”.

Dacă păcatul este o cădere sufletească de la legile morale o singură dată, patima este o stare permanentă de răutate cuibărită în suflet, pe care îl robeşte atacându-l, nu din exterior, ca în cazul păcatului, ci din interior, slăbindu-l şi ducându-l spre pierzare, dar şi spre boala trupească. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „mulţimea patimilor a intrat în suflet după moartea acestuia (prin căderea în păcat)”.

Patimile sunt legate între ele, am putea spune că formează un lanţ. Una se poate trage din cealaltă, Sfântul Ioan Scărarul le numeşte „maici ale patimilor” şi „fiice ale patimilor”. De multe ori mândria este urmată de îngâmfare, de înşelare, beţia poate fi urmată de desfrâu, chiar crime. Sfântul Ioan Sinaitul în lucrarea sa „Scara” povesteşte următorul lucru: „Am văzut un oarecare monah care, fiind în biserică, era luptat de diavolul achediei şi a fost cufundat într-un somn adânc. Deodată văd pe diavolul slavei deşarte că îl alungă pe diavolul achediei şi îl trimite pe monah la strană”. Iată, putem înţelege că o patimă face loc alteia sau că printr-o patimă se instalează şi altele în sufletul nostru.

Prieteniile cu oameni pătimaşi ne pot împătimi şi pe noi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne zic: „Mai bine să locuieşti cu un leu decât cu omul mândru”. Prieteniile cu oamenii mândri duc la ridicarea de la tine a lucrării sfinţitoare a Sfântului Duh.

Rădăcinile tuturor patimilor sunt iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Dacă mai sus afirmam că lumina aparţine celor care nu mai pătimesc, trebuie precizat faptul că Dumnezeu Însuşi este Lumină (Ioan 8, 12). Doar prin prezenţa luminii întunericul poate fi învins. Pentru ca în noi să se sălăşluiască lumina, creştinul trebuie să ducă o anumită viaţă.

Primul lucru spre este cunoaşterea patimilor în care te afli şi încercarea de a dobândi virtuţi. Dacă mai sus spuneam că patima este repetarea unui păcat, virtutea este săvârşirea în mod continuu a faptelor bune.

Odată ce îţi cunoşti păcatele, trebuie să te pocăieşti, pocăinţa este o stare sufletească permanentă, o îndreptare statornică, o revenire la cele fireşti, o mutare din păcat în virtute. Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Pocăinţa înseamnă a urî păcatul”.

Primul rod al pomului pocăinţei este mărturisirea; prin aceasta vin iertarea păcatelor şi înnoirea vieţii. Mărturisirea curată aduce în sufletul omului evlavie, pace, comuniune cu Dumnezeu. După ce patimile au fost iertate, omul trebuie să lucreze virtuţile şi să se nevoiască după putere. Pentru a lupta împotriva patimilor este nevoie de asceză, însoţită de post, cercetarea Scripturii, rugăciune şi priveghere. Doar astfel sufletul nostru va deveni lăcaş al harului Duhului Sfânt. Cea mai puternică rugăciune în lupta contra păcatului este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Urmând aceste căi spre alungarea patimilor, putem spune că am izbândit, acum dobândind adevărata trăire în Dumnezeu, asemenea Sfântului Apostol Pavel, numit şi Apostolul neamurilor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Sursa: ziarullumina.ro