Patriarhul Chiril – Despre importanţa duhovnicească a evenimentului cu o vechime de 400 de ani, când în Rusia au fost depăşite Vremurile Tulburi

În ediţia ordinară a programului „Cuvântul păstorului”, care a ieşit în emisie în ajunul sărbătorii Icoanei Maicii Domnului de la Kazani şi a Zilei unităţii naţionale, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril meditează despre importanţa duhovnicească a evenimentului cu o vechime de 400 de ani, când în Rusia au fost depăşite Vremurile Tulburi.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori!

Noi suntem în emisie în ajunul unui eveniment semnificativ. Mâine, 4 noiembrie, de ziua Icoanei Maicii Domnului de la Kazani şi de Ziua unităţii naţionale – sărbătoarea noastră general naţională, care este stabilită în cinstea eliberării Kremlinului, iar apoi a Moscovei şi a întregii Rusii de la intervenţia poloneză, în cinstea depăşirii Vremurilor Tulburi. Aş vrea să spun câteva cuvinte anume cu această ocazie.

Ce s-a întâmplat 400 de ani urmă? A avut loc izbăvirea ţării, poporului nostru de la pierzare. Noi ne-am aflat la un pas de la o tragedie naţională, de la distrugerea ţării, de la pierderea suveranităţii ei, de la asimilarea Ortodoxiei de către catolicism – în general, de la distrugerea naţională.

Istoria este bine cunoscută. După moartea lui Ivan cel Groaznic s-au început o serie de probleme, legate de dorinţa unor anumite clanuri boiereşti să ajungă la putere, în special după decesul lui Feodor Ioanovici, fiul ţarului Ivan cel Groaznic. Nu voi relata toate evenimentele istorice – le puteţi citi, dar şi multe vă sunt cunoscute.

Este important altceva. Ce s-a întâmplat cu poporul nostru, încât duşmanul a ajuns până la Moscova, fără a întâlni practic nici o împotrivire, şi a intrat în Kremlin? Ce s-a întâmplat cu poporul nostru, când la Smolensk de la Moscova au fost îndreptaţi mesager, o delegaţie care consta din boieri, cu rugămintea către regele Sigismund de a-l pune pe tron la Moscova pe fiul său Vladislav? Doar iniţiativa provenea de la Moscova. Desigur, iniţiativa militară provenea din Polonia şi pe pământul rus au venit armatele poloneze, dar cine i-a invitat la Moscova? Cine le-a deschis în faţa lor calea? Anume acei boieri, elita, care considera că ridicarea pe tronul de la Moscova a prinţului Vladislav va fi un oarecare proiect de modernizare pentru Rusia. Adică, o nouă putere – occidentală, instruită; armata mult mai puternică decât cea moscovită, mai bine înarmată; nivelul de învăţământ şi cultura europeană, iar împreună cu ele – şi tratarea occidentală a creştinismului.

Toate acestea erau percepute ca fiind o cale către modernizarea ţării. Însă cei mai buni oameni de la Moscova, din Rusia, înţelegeau că aceasta nu va fi o modernizare, un progres în domeniul statalităţii, social, economic, militar. Aceasta va fi pierderea suveranităţii, pierderea independenţei, dispariţia ţării. Anume aceşti oameni înţelegeau că este vorba nu de îmbunătăţirea vieţii poporului, nu de întărirea statului, dar de demontarea totală a vieţii statale şi naţionale.

Poate cea mai importantă întrebare, la care noi astăzi trebuie să dăm răspuns, în legătură cu sărbătorirea aniversării a 400 de ani de la depăşirea Vremurilor Tulburi, este: cum s-a putut întâmpla aşa ceva? De ce oamenii ruşi, boierii, parcă purtând responsabilitatea pentru soarta ţării – de ce ei în mod conştient au mers la toate aceste fapte, care pot fi calificate pur şi simplu ca o trădare? Doar ei nu s-au gândit că trădează Patria, ei considerau că săvârşesc o cauză măreaţă şi nobilă.

Toate acestea au tangenţe cu zilele noastre. Multora le place împrumutarea modelelor străine în dezvoltarea socială, politică, refuzul la originalitatea proprie, la credinţă strămoşească, care se prezintă pentru cei care propun acest refuz ca fiind învechită, conservativă, care stă în calea dezvoltării poporului şi statului. Toate acestea sunt prezente şi în zilele noastre. Dar este evident că 400 de ani în urmă s-au găsit oameni – Patriarhul Ermoghen care a refuzat să semneze adresarea către poporul rus cu cerinţa de a se închina în faţa lui Vladislav; Minin şi Pojarski care, în calitate de răspuns la chemările Patriarhului, au ridicat armata populară; locuitorii multor regiuni ale Rusiei, care au susţinut această armată populară – ei cu toţii înţelegeau că este vorba nu despre binele ţării, dar despre pieirea ei.

După încheierea Vremurilor Tulburi şi alegerea lui Mihail Feodorovici pentru domnie, dar mai ales în legătură cu venirea la putere a ţarului Alexei Mihailovici, Rusia a căpătat a doua suflare, o dezvoltare enormă, colosală a vieţii naţionale, a economiei, a organizării statale, a alipirii de pământuri noi. Parcă un arc de declanşare, care era ţinut, a produs o mişcare puternică, un impuls de o forţă enormă, şi Moscovia se transformă într-un stat enorm, care se întindea de la mare la mare, păstrându-şi originalitatea, credinţa şi concomitent dezvoltând economia, întărind bazele politice ale vieţii, contribuind la dezvoltarea socială a naţiunii.

Iată şi astăzi noi trebuie, în primul rând, să avem grijă de faptul ca să nu admitem vremuri tulburi în conştiinţa, în minţile oamenilor. Doar şi astăzi există persoane care, aidoma boierilor moscoviţi de altădată, propun reţete inadmisibile în vederea modernizării vieţii noastre şi ameliorării condiţiilor de existenţă a poporului nostru. Este vorba nu de faptul ca să plecăm în izolare, să refuzăm experienţa altora, să refutăm schimbul reciproc, să refuzăm faptul de a fi o ţară deschisă din punct de vedere economic, ştiinţific, cultural. Este vorba de faptul că nu poate fi adusă în calitate de jertfă de dragul la toate acestea suveranitatea statului, demnitatea lui naţională, integritatea lui teritorială şi, ceea ce este cel mai important, nu pot fi distruse bazele fundamentale duhovniceşti şi morale ale poporului. Iată atunci orice fel de perfecţionare a relaţiilor sociale, a ştiinţei, a artei, a învăţământului – ceea ce noi astăzi numim „modernizare” – va contribui şi la îmbunătăţirea vieţii oamenilor, şi la întărirea bazelor statalităţii noastre.

Sărbătorind aniversarea a 400 de ani de la terminarea Vremurilor Tulburi, noi trebuie să tragem concluzii din toate cele ce s-au întâmplat cu 400 de ani în urmă şi să nu mai călcăm din nou, cum s-ar spune, pe aceeaşi greblă. Noi trebuie să ne inspirăm de măreţul exemplu al Patriarhului Ermoghen, al lui Minin şi Pojarski, al apărătorilor curajoşi ai Patriei care, ridicând o mişcare populară puternică, au eliberat ţara de la ocupanţii străini şi au fondat baza unei dezvoltări minunate a vieţii poporului şi a perfecţionării statului Rus.

Noi vom marca mâine această sărbătoare. Vom începe sărbătorirea cu un serviciu divin care va fi oficiat în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” în Kremlinul de la Moscova. Special în cinstea sărbătorii din Sanct-Petersburg va fi adusă copia făcătoare de minuni a icoanei Maicii Domnului de la Kazani, care la ordinul ţarului Petru I a fost adusă de la Moscova în noua capitală – Sanct-Petersburg. Noi ne vom ruga în faţa chipului Împărătesei noastre din Ceruri pentru ca ea să acopere pământul nostru, ca să întărească credinţa poporului nostru, ca să ajute să păstreze independentă viaţa Patriei noastre şi credem că Preacurata Născătoare de Dumnezeu va înclina mila Sa către noi.

Câteva cuvinte referitor la relaţiile noastre cu Polonia. Cu mila lui Dumnezeu, în acest an, în timpul vizitei mele în Polonia, împreună cu conducerea Bisericii Catolice a Poloniei, care este în această ţară Biserica majorităţii, noi am semnat o Adresare comună către popoarele Rusiei şi Poloniei. Multe au avut loc în istorie – şi Vremurile Tulburi, şi năvălirea lui Napoleon, şi pierderea suveranităţii Poloniei, şi evenimentele grele, legate de istoria secolului al XX-lea, când au suferit ruşii din cauza polonezilor, când polonezii au avut de suferit de pe urma ruşilor – o povară mare de emoţii negative, provocate de istoria noastră comună. Dar nu se poate de trăit în permanenţă cu aceste emoţii negative. Două popoare slave care locuiesc alături nu trebuie să transpună aceste emoţii negative, care provin din trecut, asupra vieţii din zilele noastre şi cu atât mai mult nu se pot conduce de aceste emoţii, ele nu trebuie să frânze dezvoltarea relaţiilor dintre ţări şi popoare.

Conştientizarea faptului că este timpul de a întoarce fila, că nu se poate zgândări în permanenţă rănile, provocate de istorie, a fost demonstrat şi de Biserica Ortodoxă Rusă şi de Biserica Catolică din Polonia, ceea ce a dus la semnarea acelui document, despre care am vorbit mai sus. De aceea, răsfoind filele grele ale trecutului, noi ne eliberăm de acea povară emoţională negativă şi ne deschidem mintea şi inima pentru făurirea unor noi relaţii frăţeşti cu Polonia vecină, în special luând în considerare că principiile creştine ale vieţii oamenilor şi în Polonia, şi în Rusia nu sunt doar respectate de majoritatea populaţiei, ci anume în corespundere cu un astfel de mod de viaţă popoarele noastre îşi concep bunăstarea lor. În acest sens, duşmănia din veacurile trecute este schimbată astăzi cu posibilitatea apărării în comun a valorilor creştine în Europa şi construirea vieţii proprii, păstrând fidelitatea poruncilor evanghelice.

Cu aceasta eu închei emisiunea noastră şi fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

Cuvântul păstorului. Emisiunea din 3 noiembrie 2012