Pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu

Dragostea este cea mai mare virtute. Dragostea este însăşi desăvârşirea. Când dragostea, în loc să o dărui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu şi, prin El, aproapelui tău, o dărui acestei lumi pământeşti, deci îi răstorni sensul, ea devine din cea mai minunată virtute, cea mai primejdioasă patimă.

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să – dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine „talantul” pe care ni l-a încredinţat, suntem robi păcatului.

Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim.

Sursa: Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007