Povestea unei prietenii

Era pe atunci primăvară. Vântul ducea miresme de violete şi toporaşi peste dealurile şi câmpiile înverzite.

Din brazda neagra de pământ arat, în care erau semănate boabe de porumb, a încolţit păpuşoiul. A plouat, pe urmă a fost soare, iarăşi au căzut ploi, pe urmă a dat din nou căldura şi păpuşoiul a crescut în câteva săptămâni înăltuţ, încât îţi ajungea până la brâu. Era verde, viguros şi sănătos, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti!

Într-o zi mai însorită, în apropierea lui a răsărit si un fir de bună-dimineaţa.

Cu sfială a scos capul din pământ şi a început încetişor să crească alături de păpuşoi. Însă zilele treceau şi bună-dimineaţa nu izbutea deloc să se mai înalţe. Era tare firavă, sărmana!

A încercat ea de mai multe ori să se ridice spre lumină, dar totul a fost în zadar! Slăbuţă cum era, cădea de fiecare dată înapoi pe pământ, neputând în nici un chip să urce spre cer.

Iar din această pricină, bună-dimineaţa era tare necăjită şi deznădăjduită.

Păpuşoiul a văzut-o azi, a văzut-o mâine şi i s-a făcut milă de ea. De aceea, într-o bună zi i-a spus:

– Draga mea vecină, am văzut cât te chinui să te ridici spre lumină. Nu te mai necăji atât! Vreau să te ajut. Uite, tulpina mea este destul de puternică şi te poate ţine şi pe tine.

Apropie-te cu încredere şi înfăşoară-ţi vrejul de mine. Vom creşte împreună şi ne vom înălţa amândoi către lumină.

Mult s-a bucurat atunci sărmana bună-dimineaţa şi nu ştia cum să-i mai mulţumească binefăcătorului ei.

– Îţi mulţumesc, prietene bun, îi spunea. Se vede că Dumnezeu a căutat la smerenia si amărăciunea mea si te-a trimis să-mi fii de ajutor!

Aşa a început prietenia dintre păpuşoi şi bună-dimineaţa. Iar din ziua aceea firava bună-dimineaţa a pornit să se înalţe şi ea, urcându-se pe tulpina de porumb. Şi au crescut împreună, şi au trăit în bună înţelegere, ca doi fraţi, ridicându-se încetişor spre cer.

Pe la mijlocul verii păpuşoiul se făcuse înalt, înalt, de nu se mai vedea omul din el. Bună-dimineaţa crescuse şi ea înăltuţă şi graţioasă, înfăşurându-se pe tulpina lui. Păpuşoiul era falnic şi puternic şi se purtase ocrotitor cu plăpânda lui surioară. Aceasta era acum nespus de fericită fiindcă, o dată cu venirea căldurii de iulie, bună-dimineaţa înflorise. Îl împodobise pe păpuşoi cu multe cupe de flori în nuanţe gingaşe de albastru.

Era tare bucuroasă că în felul acesta îşi putea arăta recunoştinţa faţă de prietenul ei. Iar păpuşoiul cel lipsit de flori frumoase se mândrea cu podoabele pe care i le dăruise bună-dimineaţa.

Îi spunea adesea:

– Tu, bună surioară, mi-ai umplut şi mi-ai înfrumuseţat viaţa!

Când auzea astfel de cuvinte, bună-dimineţii îi roşeau florile de bucurie şi răspundea:

– Ba nu, dragul meu prieten, tu eşti cel care m-ai salvat de la pieire şi m-ai ocrotit; altfel, eu singură n-aş fi înflorit niciodată. De aceea florile nu sunt ale mele, ci ale tale.
Şi aşa au trăit toată vara fericiţi, în pace. Au mai trecut peste ei şi vânturi, şi furtuni, dar prietenia lor a rămas neschimbată. Adesea, în nopţile de vară, vorbeau împreună până târziu. Cel mai mult îi plăcea florii când păpuşoiul îi descria măreţia cerului, strălucirea soarelui, mulţimea stelelor pe care el, fiind mai înalt, le vedea mai bine.

De la un timp însă, vremea a început să se răcească. Ploile au devenit mai dese, iar soarele îşi dădea căldura cu tot mai multă zgârcenie. Venise toamna. Păpuşoiul se schimbase şi el. Nu mai era cel de acum câteva săptămâni, mândru, puternic şi verde… Pe zi ce trecea se făcea tot mai palid şi se usca pe picioare. „Vai, s-a îmbolnăvit prietenul meu!” se gândea înfiorată bună-dimineaţa. Însă el îi spunea:

– Am îmbătrânit, surioară! Nu te speria, am îmbătrânit! Vremea morţii mele s-a apropiat. Aceasta este rânduiala firii. Cred că în curând va trebui să ne despărţim…

Bună-dimineaţa însă nu-i lua în seamă vorbele şi încerca în tot chipul să-l mângâie. Îşi înmulţi numărul de flori, îşi spori mireasma şi gingăşia, chema fluturii şi albinele ca să-l mai înveselească pe păpuşoi, dar totul a fost în zadar. Păpuşoiul se ofilea şi se îngălbenea tot mai mult.

– Trebuie să ne despărţim, repeta el, trebuie să ne despărţim…

– Bunul meu prieten şi frate, îi răspundea bună-dimineaţa, eu nu uit ziua în care m-ai salvat de la moarte. Fără de tine nu aş fi văzut niciodată lumina soarelui, nu aş fi urcat niciodată spre înălţimea cerului. Fără de tine viata mea ar fi fost întuneric şi deznădejde. Cum dar te-aş putea părăsi eu acum?…

Bătrânul păpuşoi se înduioşa când o auzea pe bună-dimineaţa vorbind aşa frumos. Însă se frământa nemângâiat gândindu-se ce va face firava lui surioară după ce el nu va mai fi…

A doua zi în lanul de porumb s-a făcut forfotă mare. Răsunau voci de bărbaţi, femei şi copii. Venise timpul ca păpuşoiul să fie tăiat. Din depărtare se auzeau hârşâituri de seceră.

– Am o presimţire grea, a zis păpuşoiul către bună-dimineaţa. Simt că ceasul sfârşitului meu e foarte aproape. Să ne despărţim cât mai e vreme!

– Alungă aceste gânduri rele, dragul meu frate, l-a încurajat bună-dimineaţa. Ce tot spui acolo?!

– Mi s-a apropiat sfârşitul, zicea păpuşoiul. Secera morţii mă caută, căci am îmbătrânit. Dar tu trebuie să te salvezi de la moarte. De-acum eşti puternică şi te vei putea descurca şi singură.

Însă bună-dimineaţa nici nu voia să audă de aşa ceva. Păpuşoiul se supără şi-i spuse poruncitor:

Un copil s-a aplecat şi a ridicat păpuşoiul cel înfăşurat de bună-dimineaţa.

L-a cercetat cu atenţie şi plin de bucurie l-a arătat bunicii:

“Ia uite, bunică, ce păpuşoi frumos! E plin de flori albastre, iar între pănuşi are ascunşi trei coceni mari şi galbeni ca aurul!”

Şi atunci o femeie în vârstă s-a apropiat de nepoţel şi i-a spus copilului povestea unui păpuşoi puternic şi a unei firave bună-dimineaţa, povestea acestei prietenii.

– O prietenie ca să fie adevărată trebuie să fie dezinteresată, să te ajute să te înalţi spre lumină, să te ajute să te ridici de câte ori cazi si, în cele din urmă, să dăinuiască până la moarte, şi până dincolo de moarte…

Aşa şi-a încheiat bătrâna povestea.