Pr. Cleopa – Dialog în tren despre existenta lui Dumnezeu

Mergeam odată cu trenul de la Paşcani spre Bacău. Eu, ca să nu mă duc în vagoane unde se fumează, mi-am luat bilet şi m-am suit în tren în vagoane de astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar unde nu mă „tămâiază” fumătorii, că pe mine mă doare capul de fum de ţigară”. M-am dus singur în vagon acolo, dar n-am ştiut cine o să mai vină. Aproape de plecare a intrat un grup de ofiţeri superiori, mergeau la o şcoală de război. Erau maiori, colonei, printre care era şi un plutonier major cu soţia. Un călugăr într-un vagon de ofiţeri. Eu, văzându-mă într-un vagon cu ofiţeri, ca călugăr, zic, ce discuţie pot să am eu cu dânşii?

Eu îmi cătam de pace şi de „Doamne Iisuse” al meu şi stăteam liniştit acolo, că ştiam că am de mers două ore cu ei şi trebuia să schimb trenul spre Tarcău, la Lunca Strâmbă, că mă duceam la părinţii Casian, care era stareţ la Tarcău, şi la Ianuarie; asta era prin anul 1957.

Dar unul din ei, ca să nu tacă, a vrut să facă o glumă şi zice:

– Uite, măi! O să meargă bine trenul ăsta, că avem şi un popă aici!

Ştii, că ei au vorba asta, că dacă-ţi iese popa inainte, îţi merge rău! Au şi superstiţii. Să nu-ţi iasă popa înainte, c-o păţeşti! Eu tăceam din gură.

– Auzi, măi, dacă-i popa aici, nu-i bine să ne spună povestea aceia cu Dumnezeu? Se zice că un „moşnegel” ar fi făcut cerul şi pământul şi stelele şi munţii şi marea!

Auzi! Un „moşnegel”! Eu tot tăceam. „Dă-le pace, că-s ofiţeri. Ei glumesc, ei râd. Eu ce să discut?” Dar unul vine şi se aşează drept în faţa mea.

– Părinte, nu vă supăraţi, de unde sunteţi?

Dar eu, de ce să le zic Sihăstria?

– De la Mănăstirea Neamţ.

– Ce sunteţi? Preot, profesor, dascăl, ce sunteţi?

– Ba sunt un simplu călugăr. Merg şi eu încoace, până la Bacău.

– Auzi, că ăştia ai noştri, toţi sunt curioşi să ne spuneţi ceva despre Dumnezeu! Cum îi povestea asta cu Dumnezeu? Se spune în Biblia aceea, a voastră, că Dumnezeu ar fi făcut cerul, pământul, lumea, dar noi avem altă concepţie despre lume.

– Să nu vă supăraţi, eu sunt un călugăr simplu, dar, dacă voi începe povestea cu Dumnezeu, trenul ăsta trebuie să înconjure globul de trei ori şi tot n-o pot termina, atâta-i de lungă!

– Auzi, ce zice popa!

– Şi îi şi curioasă, zic, grozav! Când vom începe povestea cu Dumnezeu, îi cu cântec!

– Vrem şi noi să ştim! Sunteţi călugăr, noi suntem ofiţeri, tot mergem împreună până la Bacău. Cum îi, părinte?

Înainte de plecare, m-am ridicat şi mi-am făcut cruce. Ei, nu. Treaba lor.

– Dacă este vorba că trebuie să discutăm, vă cer un cuvânt de onoare. Să mă iertaţi, aţi intrat aici un vagon de ofiţeri, dar eu stelele astea nu le cunosc, eu am făcut armata când erau trese. Dacă m-oi adresa greşit cumva, să nu vă supăraţi!

Dar, un maior se ridică şi întreabă:

– Părinte, uite ce-i, vreau să-ţi spun ceva. Nu este o absurditate să credem noi în ceva ce nu se vede? Dumneavoastră spuneţi că există Dumnezeu, dar l-a văzut cineva vreodată? Este o nebunie să creadă cineva în ceea ce nu se vede!

– Domnilor, dar mai întâi, aveţi cuvânt de onoare? că începem o discuţie serioasă!

– Auzi, băi, popa! Avem, părinte, cum să nu! Şi cel ce se va supăra, îi nebun! zice.

– Vă văd oameni deştepţi, eu îs un prost, dar o să-ncepem aşa, „povestea” cu Dumnezeu, cum ne-om pricepe noi. Uite ce-i, domnilor, eu am să spun că dumneavoastră, toţi câţi sunteţi în vagonul ăsta, sunteţi nebuni!

– Ia auzi, popa ne face nebuni!

– Sigur! Şi, dacă n-am dreptate, la prima gară, predaţi-mă la poliţia gării! Dacă n-am dreptate. Dar, întâi am să vă demonstrez de ce vă fac nebuni.

– Da, este mare nebunie să creadă cineva în ce nu vede! Cine l-a văzut pe Dumnezeu?

– Fraţilor, eu merg până la Bacău, dar atât vă spun: dacă încep „povestea” cu Dumnezeu, trenul acesta trebuie să înconjoare lumea de trei ori şi tot n-o termin!…

– Ia auzi ce spune popa?!

– Aţi auzit că dumnealui a spus că e mare nebunie să crezi în ce nu se vede.

Mai întâi, că zice Duhul Sfânt în Psaltire la începutul psalmului 13 şi 52, la noi în Scriptură: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! şi îmi ziceam: „Lasă că-i vorba să mărturisesc pe Dum­nezeu, nu contează ce urmează de-aici”. Eram bucuros de asta.

Al doilea. Mata ai spus că este o nebunie să crezi în ceea ce nu se vede?

– Da, eu!

– Păi eu v-am spus că dumneavoastră toţi n-aveţi minte. Toţi sunteţi nebuni. Ştii de ce? Am tot dreptul să vă fac nebuni.

– Dar pentru ce?

– Pentru că eu n-am văzut mintea nimănui niciodată! Şi atunci, nu-i o nebunie să cred că aveţi minte, dacă n-am văzut-o?

– Uite, băi, ne-a luat popa front! – adică în loc. Discuţia era şi frumoasă şi serioasă şi hazlie.

– Păi cum să cred eu că aveţi minte, dacă n-am văzut minte de când sunt eu? Nici la voi, nici la mine. Cum este? Albă, neagră, roşie, verde? Ce formă are? Pătrată, dreptunghiulară, hexagonală? Cum este domnule, forma, culoarea? Şi-i pipăibilă, sau cum este? Dacă îmi arătaţi aceste însuşiri la minte, atunci eu zic că aveţi minte, dacă nu, n-aveţi deloc! Pentru că n-am văzut-o, nici culoarea, nici forma.

– Uite, măi, popa! Poţi să-i zici ceva?

– Dacă n-ai tăcut din gură! Măi prostule, n-ai pus problema bine!

Ei se prosteau unul pe altul.

– Stai, măi, că cu popa ai de lucru!

– Afară de asta, se crede de toată lumea de pe glob că oamenii au minte? Se crede. Fără să se vadă. Iată un argument că toată lumea crede că are minte! Şi dumneavoastră credeţi şi eu, dar nu vedem mintea.

Dar viaţa aţi văzut-o vreodată? Cine a văzut vreodată viaţa din om? Şi cu toate acestea cine zice că-i mort, când este viu şi are viaţă? Se vede viaţa?

– Nu se vede!

– Şi atunci nu-i o nebunie să credem noi că oamenii au viaţă? Dacă n-o vedem.

– Dar viaţa se manifestă, părinte!

– Foarte bine. Prin manifestările ei se crede că există, cu toate că n-o vezi.

Aşa-i şi Dumnezeu. Care-s manifestările Lui în lume?

Şi am început să spun toate puterile sufletului.

– Dumneavoastră aveţi imaginaţie?

– Da.

– Aţi văzut-o vreodată? Nu! Dumneavoastră aveţi mânie? Aţi văzut-o vreodată? Dumneavoastră aveţi cugetare, gândire? Aţi văzut-o vreodată? Aveţi poftă? Aveţi, pentru că acestea sunt puterile sufletului – cea mânioasă şi cea poftitoare.

Dumneavoastră aveţi partea sadică, adică cea crescătoare. Aţi văzut-o vreodată? Ştii dumneata cum creşti? Sau te-ai văzut vreodată cum creşti?

Afară de asta. Dumneavoastră aveţi puterile sufletului, cum este cugetarea, alegerea, hotărârea, mâhnirea, întristarea, bucuria; le-aţi văzut vreodată pe acestea, căci acestea sunt puterile sufleteşti?

Nouă ne spune Scriptura că omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar nu după forma cea dinafară, ci după cea sufletească.

Iată câte puteri are sufletul! Şi nici mânia, nici raţiunea, nici pofta, nici bucuria, nici întristarea, nici mâhnirea, nici imaginaţia, nici voia liberă, nici viaţa, nici mintea nu le-a văzut nimeni. Şi toate există. Şi la filosofia profană se învaţă că există aceste puteri ale sufletului. Dar sufletul l-aţi văzut vreodată?

– Păi tocmai, că nu-i!

– Cum nu-i? Dacă n-ai avea suflet, n-ai mai vorbi cu mine! Dumneata nu poţi clipi o dată fără Dumnezeu, dacă n-ar fi viaţa în dumneata. Şi vedeţi câte sunt? Şi viaţă, şi minte, şi voie liberă, şi raţiune, şi mânie, şi bucurie, şi întristare, şi poftă, care se crede de toată lumea, fără să se vadă. Toate facultăţile sufletului sunt nevăzute, toate puterile lui sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este nevăzut. Iar omul este prototip şi icoană a lui Dumnezeu pe pământ – în ceea ce priveşte sufletul: minte, cuvânt şi duh.

Ai văzut vreodată cuvântul? Ţi-ai văzut duhul cu care vorbeşti? Iată câte puteri şi câte facultăţi nevăzute are sufletul nostru! Şi dumneavoastră nu le-aţi văzut. Dar se crede de toată lumea? Căci omul are şi bucurie şi mâhnire; are şi poftă şi raţiune şi voie liberă…

– Măi – a spus unul -, mai bine tăceai! N-ai pus bine problema! Ăsta trebuie să fie un director de seminar!

– Nu, domnule, dar ne spune adevărul! Vezi, că toţi credem că sunt acestea, şi există în om, dar nu se văd!

– Şi tu ai spus că-i o nebunie să crezi ceea ce nu vezi! Dar vezi că-i faci pe toţi nebuni, că acestea sunt, şi noi le credem fără să le vedem.

Mai stau aşa, şi se ridică un doctor:

Părinte, dă-o la boala! Eu sunt maior-doctor. Fac operaţii şi umblu cu bisturiul prin maţele omului – îi tai gâtul, îi tai picioarele -, tai, operez de 30 de ani şi eu n-am dat peste suflet! Şi cum să cred că există, dacă n-am dat cu bisturiul peste el!

– Dumneata eşti doctor?

– Da!

– Şi de aceea nu crezi că există suflet, că nu-l vezi?

– Da!

– Dar dumneata, şi cei asemenea cu dumneata doctori, credeţi că există durere în lumea asta?

– Există, părinte!

– Eu nu cred! E o nebunie să cred, domnule, dacă n-am văzut-o!

– Există, părinte!

– Dar când îl tăiai cu bisturiul şi omul răcnea acolo şi se zbătea în ghearele morţii, durerea n-ai văzut-o?

– Nu. Asta nu se vede!

– Şi vrei să vezi sufletul? Şi durerea-i una din facultăţile trupeşti, fireşti, ale omului, şi-i amestecată cu cele sufleteşti. Şi după cum nu poţi vedea durerea, aşa nu poţi vedea sufletul. Mai ales sufletul fiind duh.

– Auzi, bă, şi tu cu doctoria ta, vorbeşti prostii! Te-a lovit în cap, măi! N-ai văzut durerea! Dar cine dracu a văzut durerea? Insă toată lumea crede că este durere.

– Uite, bă, ţi-a astupat gura şi ţie!

– Măi, am dat de dracu aici!

– Da-i frumos, domnule! Acestea le povestim şi noi la alţii. Mai spune ceva, părinte!

Atunci se ridică unul:

– Părinte, dintotdeauna ştim că Biserica a stat împotriva ştiinţei. Uite, ruşii au făcut un satelit acum care a înconjurat pământul de trei ori, cu Iuri Gagarin, şi uite a aterizat cu bine!

– Şi ce-i cu asta?

– Astea sunt roadele şi avansul ştiinţei faţă de religie!

– Nimic n-aţi făcut!

– Auzi-l, bă, că-i contra ştiinţei! Acesta trebuie să fie ca cel care a fost contra lui Galileo Galilei!

– Staţi să vă spun! Ştiţi ce-aţi făcut voi? Dacă o albină iese din stup şi înconjură buduroiul în care stă, are ea pretenţia că ştie ce este în toată lumea?

Atâta a făcut omul până acum! A ieşit de-abia din ştiubei şi a înconjurat ştiubeiul în care trăieşte şi i se pare că mare lucru a făcut!

– Auzi-l, bă!

– Încă n-a făcut ştiinţa nici atât cât zboară o furnică de pe degetul ăsta pe celălalt! Toţi savanţii lumii şi din Apus şi din Răsărit.

Si staţi că de-acum înainte avem de vorbit!

– Îi frumoasă, domnule, discuţia asta!

– Că-i frumoasă, că-i amară, că-i dulce, eu vă spun până la capăt de-acum, cât a ţinea „povestea” asta, da, zic, iaca se apropie gara Bacău!

Domnule, dumneavoastră ştiţi Ursa mare de pe cer şi Ursa mică, steaua polară?

– Da.

– Uite ce-i! Astronomia şi ştiinţa, cu cei mai mari savanţi astronomi, spun că la Ursa mare, de la roata din brazdă dinapoi, până la cea de către om – osia carului mare de pe cer -, este 1300 de ani călătoria luminii, şi lumina merge cu 300.000 de km/s. Asta-i osia carului mare. Ca să ajungi de la o roată până la cealaltă îţi trebuie 1300 de ani să călătoreşti cu viteza luminii. Dar cât ar mai fi până la roata dinainte şi cât ar mai fi până la proţap şi până la Prepelea care mână boii pe din brazdă.

– Dar cine este Prepelea?

– Este o steluţă mică, acolo! Dar cât mai este de lung carul, spune-mi dumneata!

– Măi, interesant! Cine spune asta?

– Camil Flamarion. L-am avut pe Camil Flamarion la îndemână, Dumnezeu în natură. Ăsta-i mare astronom francez din secolul trecut.

Da, zic, dumneavoastră vedeţi o stea care, când răsare, cam dănţuieşte, „Alfa Centaurului”. Toată astronomia arată că Alfa Centaurului este steaua megieşă a sistemului nostru solar. Sistemul solar se compune din nouă planete, cu soarele zece. Şi până la megieşa noastră, cea mai de-aproape, este un milion de ani călătoria luminii. Vă rog să calculaţi, domnilor, ce-a făcut Iuri Gagarin!

– N-a făcut nimic, părinte!

– Afară de asta. Pământul are 36.000 de km împrejurul lui. Deci 36.000 de km a făcut acela cu sputnicul lui, iar până acolo, un milion de ani călătoria luminii, socotiţi dumneavoastră, zic, ce-a realizat omul faţă de distanţa interstelară, sau inter­planetară!

– Domnule, este incalculabil.

– Stai să vă spun altele, mai serioase. Dumnezeu îşi arată lucrurile, nu în cele mari, în cele mici, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul. Ia  gândiţi-vă dumneavoastră, că într-o ureche de ac se găsesc opt sextilioane de atomi, cifre astronomice – un sextilion este 1 urmat de 21 de zerouri. Aceşti atomi dintr-o ureche de ac, ca să-i numere un om, trebuie să trăiască 250 de ani şi să numere mai mult de un miliard pe secundă. Şi vă rog să-mi spuneţi dum­neavoastră câţi atomi sunt într-o ureche de ac şi cum îi împărţiţi şi cât este de minunat Dumnezeu, că într-o ureche de ac să bage atâţia atomi. Atunci ce-a făcut omul cu ştiinţa lui?

– Domnule, este neimaginabil!

– Stai să vă spun alta mai minunată. Pe-un vârf de ac se odihnesc 16 miliarde de ioni, care sunt corpuri mult mai mici decât atomul – Camil Flamarion voia să scoată în evidenţă viaţa, la ateii de peste Rin, că ei se chinuiau să facă o celulă vie, pe vremea aceea, pe care nici astăzi n-au făcut-o, că viaţa-i numai la Dumnezeu. Şi la aceşti ioni, care nu se pot concepe de mintea omenească cât sunt de mici, ce aparate trebuie? Că dacă ai avea un aparat, ca un purice să-l vadă mai mare decât Ceahlăul, încă nu ai zări în atmosferă un ion! Şi aceşti ioni s-a aflat că şi ei stau ca flăcăii de mână şi joacă, au viaţă în ei! „Şi acum domnilor de peste Rin – că el îi combătea pe germani -, vă rog să despărţiţi forţa de materie şi viaţa de zidire”.

„Dacă nu m-aş teme de panteism, zice Camil Flamarion – panteiştii ziceau că toată buruiana este Dumnezeu -, aş zice că Dumnezeu este în toată iarba şi în tot corpul. Dar voi zice altfel, că Dumnezeu este în toată zidirea Sa”. Sub cel mai mic germene de materie de sub cer este mâna lui Dumnezeu şi există viaţa care a pus-o Dumnezeu!

Şi acum vreau să vă spun un lucru. Când vedem puterea lui Dumnezeu, că în miniatură lucrează atâtea minuni negrăite şi neconcepute de mintea omenească, când vedem că şi acolo este viaţă, în acele mici particule de materie care nu au niciodată putere de a fi vizibile cu ochiul liber. Dacă noi nu ne-am teme de panteism, am zice că Dumnezeu este sufletul naturii, al întregii naturi. Dar nu este aşa. Dumnezeu există, cum zice marele apostol Pavel, că prin El şi de la El sunt toate!

Şi vorbind acolo, văd că se apropie gara Bacău, şi trebuia să mă dau jos. Era multă discuţie. De-abia intrasem în subiect. Eu le-am spus că povestirea este lungă.

– Nu puteţi clipi o dată din ochi fără Dumnezeu, fraţilor!

– Dar de ce, părinte?

– Viaţa este de la Dumnezeu, dătătorul de viaţă, şi, dacă ai murit, mai clipeşte din ochi dacă poţi! Mai poţi clipi dacă mori?…

N-am amintit chiar toată predica. V-am spus aşa rezumativ cum a fost. Au fost două ore de discuţie. Ne-am despărţit.

– Domnilor, ne pare foarte rău că ne despărţim!
Vă spun drept că unii m-au sărutat şi pe obraz, alţii mi-au dat cireşe, alţii bomboane. Au dat şi pomelnice.

– Părinte, vrem să-ţi scriem, dar să ne spui ce studii ai mata, că trebuie să fii un director, un profesor la vreun seminar.

– Eu am să vă spun, dar să mă credeţi dacă vreţi! Eu de-abia sunt un cioban şi pasc oile mănăstirii.

– Şi unde te duci acum?

– Mă duc la un schit. Eu sunt cioban. Dar dacă aţi avea fericirea să vorbiţi dumneavoastră cu un stareţ de mănăstire, sau cu un episcop, să vedeţi ce ştie acela!

– Auzi, măi! Asta-i o minune!

– V-aţi întâlnit cu un cioban al mănăstirii, dacă v-aţi întâlni cu un stareţ sau cu vreun profesor de seminar, de ăştia mari care au şcoli, să vedeţi ce vă spun aceia, zic.

– Mă, degeaba trăim, mă! Suntem nişte proşti! Mă, ce ne-a spus popa ăsta!

Le-am spus multe despre stele, despre mişcarea Orionului; le-am spus câte vânturi bat pe faţa pământului şi cum se cheamă fiecare, şi cum se formează vânturile, după Sfântul Ioan Damaschin. Despre zodii şi câte grade are fiecare zodie şi cât stă soarele în fiecare grad. Mi-aduc aminte, că am vorbit pe larg, după Sfântul Vasile cel Mare, din Hexaimeron. Câte aveam să vorbesc, dar dacă noi schim­bam trenul. Ne-am despărţit cu durere de inimă.

– Domnilor, m-aţi băgat într-o discuţie, pe care nici n-am început-o. Iertaţi-mă şi mergeţi sănătoşi; vă faceţi generali, iar eu mă duc în treaba mea!

Aşa a fost discuţia, dar aici v-am spus-o pe scurt.

Din Părintele Ilie Cleopa – Ne vorbeşte parintele Cleopa, volumul 6