Pr. Dumitru Stăniloae, despre Familia Creștină: „Căsătoria este legătura naturală pe viață între bărbat și femeie”

Cultura si credinţa ortodoxă spun că familia, în fundamentul ei, dezvăluie misterul Sfintei Treimi. Ancestral, familia românească a reflectat acest adevăr firesc, cu simplitate, smerenie şi responsabilitate, ca o adevărată „Biserică mică”, în timp ce Biserica reprezenta „familia cea mare”. Impardonabil, acest adevăr existenţial se atribuie în batjocură astăzi doar aşa-zisei „familii tradiţionale”, demodată şi desacralizată de secularism în viziunea unora, înlocuită, dramatic, cu forme „moderne”, mutante, precum concubinajul, familia monoparentală sau căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

Drumul de la normalitate la rătăcire a transformat familia tradiţională într-una dintre cele mai încercate victime ale acestui început de veac. Societatea însăşi, din perspectiva familiei, se defineşte astăzi, în plin proces de secularizare, ca fiind „post-maritală”, legislaţia multor ţări consfinţind această nebunie ca o realitate firească a timpurilor pe care le trăim. În timp ce familia creştină tradiţională reflectă, prin comportament şi credinţă, adevărul valorilor vieţii veşnice, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, lărgind Împărăţia lui Dumnezeu, familia contemporană, atinsă de aripa rătăcirii, îşi redefineşte sensul existenţial reducându-l la doar câteva componente ce reflectă mai degrabă mutaţiile sociale, culturale sau politice ale vremurilor pe care le trăim (Ziarul Lumina). „Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comporta o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubila. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completă esenţial; şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procura nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate. Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde că persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire”, a scris părintele Dumitru Stăniloae.

Omul întreg este și bărbat și femeie, adică căsătorit

Într-un interviu acordat autorului Sorin Dumitrescu, părintele Stăniloae spunea: „Cred că legătura între bărbat şi femeie, care produce un copil, nu este o legătură trupească şi se trăieşte şi în mod creştin, cu răspunderea acestui act prin care dau naştere unui copil de care vor avea grijă. Ei se angajează reciproc la toate grijile, la toate oboselile şi la toate eforturile pe care le va angaja rodul acestei uniri. Cred că ei, chiar gândindu-se că prin această unire iese un copil, gândesc că asta aduce o anumită spiritualizare acelei legături. Este şi trupească, dar este trupească fără să lipsească o simţire, o unire spirituală. Deşi se spune în Geneză «şi vor fi amândoi un trup», dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: «Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie». Acest lucru îl dezvoltă Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiraţie, o încredere în bărbat, că el este mai tare şi o poate ajuta în viaţă şi admiră o anumită forţă, dar nu numai o forţă trupească, ci şi spirituală, o capacitate de discernământ. Bărbatul admiră la femeie delicateţea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceaţă în viaţă, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adică, ei se întregesc şi spiritual. Viaţa bărbatului ar fi prea opacă dacă ar fi numai a lui, şi iarăşi, viaţa femeii ar fi un sentimentalism sălciu, dar şi un sentiment de neputinţă, de gol. Ea trebuie să mângâie pe cineva. Şi bărbatul iarăşi, trebuie să ajute pe cineva; ei se întregesc. Cred că nu s-a dezvoltat poate pe deplin nici de către filosofi, nici de către psihologi, nici de către teologi această taină de întregire intre bărbat şi femeie, care produce şi susţine dragostea între ei, ca mijloc de unire, însă, o dragoste care trebuie să înainteze cât mai mult posibil în plan spiritual, purtând şi trupul în acest plan”.

Din ce cauze se distrug familiile?

„Cauzele care distrug familia, această unitate primordială a întregii societăţi, purtătoare de viaţă, sunt mai mult decât evidente, mai ales în ţara noastră, în care tranziţia postdecembristă nu se mai termină. Printre ele, nesiguranţa zilei de mâine, lipsa locului de muncă, şomajul, lipsa unor politici coerente care să susţină şi să stimuleze relansarea funcţiei economice a familiei, a unor măsuri corecte de protecţie socială a şomerilor, liberalizarea aproape iresponsabilă a avorturilor etc. Din punct de vedere social, scăderea dramatică a nivelului de trai a dus la coborârea sub pragul sărăciei a unui număr foarte mare de familii, la intensificarea fenomenului migraţiei, fiecare dintre acestea contribuind nefast la distrugerea familiei tradiţionale. Familia nu mai reprezintă o instituţie fundamentală pentru supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii. Această funcţie a fost preluată de alte instituţii şi grupuri sociale. Rolul social al familiei, funcţiile ei sociale, importanţa ei pentru funcţionarea societăţii se estompează continuu”. (Prof. dr. Georgeta Ghebrea, „Regim social-politic şi viaţă privată”). Constatăm că în noua realitate postdecembristă românească, la fel ca şi în restul lumii, familia tradiţională începe să înceteze a mai fi o unitate sfântă, indestructibilă, întrucât ea se poate dezintegra sau reconstitui în mod libertin, chiar dacă rolul ei este stipulat şi în Constituţia ţării. Este evident că familia îşi va reveni din această complexă dilemă doar atunci când oamenii nu se vor mai privi şi evalua doar ca obiecte, ci ca subiecţi chemaţi să se mântuiască unul pe altul.

Familia, din voia lui Dumnezeu

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă, ne arată ca familia este lăsată prin voia lui Dumnezeu și ea trebuie să fie plină de iubire jertfelnică: „Din punct de vedere teologic, familia este o instituţie fundamentată prin voinţa lui Dumnezeu, trebuie să fie monogamă, heterosexuală, să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, iar membrii ei să confirme că relaţia care îi uneşte este o relaţie de iubire jertfelnică. Dacă pornesc de la aceste caracteristici fundamentale ale familiei, mă plasez deja în spaţiul revelaţiei supranaturale a lui Dumnezeu, unde nu pot vorbi nici de modernitate, nici de tradiţie, ci vorbesc de o constantă a unei realităţi care se numeşte societatea umană. Sigur, în spaţiul sociologic, politic, pot să vorbesc de familie înţeleasă în diverse epoci ale istoriei şi atunci lucrurile se schimbă, însă în ceea ce mă priveşte, înţeleg familia şi din perspectiva a ceea ce îmi oferă revelaţia lui Dumnezeu”. Familia trebuie să asigure socializarea primară. În primii şapte ani de viaţă ea trebuie să-i inoculeze copilului norme şi valori fundamentale, inclusiv valori care ţin de planul religios, de planul credinţei. Adică familia trebuie să asigure inclusiv o socializare religioasă. Învăţarea copilului să distingă binele de rău, frumosul de urât, lucrurile care se pot face de lucrurile interzise, legitimul de nelegitim, se face încă de când acesta e mic, prin puterea exemplului părinţilor şi al adulţilor din familie şi, încet-încet, chiar prin acest sistem pe care îl practică şi la noi familiile, de a duce copiii încă de mici la biserică. Se întâmplă însă ca multe familii să se află ele în derivă. Problemele cu care se confruntă familia preocupă în mod constant Biserica Ortodoxă Română. Adevărul că familia creştină este o speranţă pentru orice naţiune şi că nu poate fi redusă doar la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, transcendându-le pe toate acestea, pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.

Preot Dragomir Țicleanu

http://www.gorj-domino.ro/