Pr. Vasile Ioana – „La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, îi cere ajutorul”

De ce e nevoie de suferinţă ca să ajungem la Dumnezeu?

Într-o seară de octombrie, am stat la ceas de taină, până târziu, către miezul nopţii, cu un preot care m-a umplut de bucurie. Un părinte tâ­năr dar înţelept, cum şi printre bătrâni afli rar: co­mu­nicativ, vesel, energic, blând şi bun cu­nos­cător al profunzimilor ortodoxiei, care nu sunt dog­mă, ci via­ţă: părintele Vasile Ioana (n. 1971, Bucu­reşti), parohul bisericii Sf. Nicolae „Dintr-o zi”, un sfânt lăcaş, vechi de peste trei sute de ani, aflat în centrul Capitalei.

„N-ar fi nevoie de suferinţă, dacă n-ar exista păcatul”

– Părinte, primim la redacţie foarte multe scrisori de la cititori care ne mărturisesc că l-au descoperit pe Dumnezeu numai după aprige suferinţe, că s-au vindecat de boli grave, după ce au alergat la icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului, ori la moaştele unor sfinţi „degrabă ajutători”. Chiar săptămâna trecută, revista noastră a publicat scrisoarea unei doamne în vârstă de 61 de ani, care ne-a destăinuit bucuria de a-l regăsi pe Dumnezeu, după ce s-a îm­bol­năvit de cancer. O bucurie atât de intensă, încât vindecarea trupească nici nu mai contează şi spaima sfârşitului pământesc a dispărut. De ce e nevoie de suferinţă, părinte, ca să-L cauţi pe Dumnezeu?

– În iubirea lui nemărginită, Dumnezeu ne oferă toată libertatea şi ne aşteaptă să venim de bună voie pe calea Lui. În copilărie, adolescenţă şi tinereţe, omul foloseşte, în general, acest dar al libertăţii pentru a se descoperi pe sine, a se bucura de frumuseţea vieţii. Cu­lorile vieţii şi aspectele materiale sunt mai impor­tante decât cele spirituale, iar izbânzile profe­sionale cântăresc mai mult decât cele duhovniceşti. Drept care, conştiinţa este amorţită de gândurile de pros­peri­tate, de afirmare, de mândrie, de lăcomie, de satisfa­cere a instinctelor… Mai târziu, ajungând la maturitate sau chiar la bătrâneţe, omul realizează că a muncit atât de mult timp pentru mai nimic – o maşină, un apar­tament, nişte haine mai bune, o vacanţă exotică… În inima lui a rămas însă un gol de neacoperit. Şi, încet, încet în conştiinţă începe să i se facă auzit glasul lui Dumnezeu. Pentru că, în toată vremea aceasta, Dum­ne­zeu a fost în adâncul sufletului lui, unde l-a uitat. Numai că, uneori, conştiinţa nu se trezeşte decât foarte târziu, atunci când apar deja consecinţele păcatelor: bolile şi suferinţele. În faţa bolii sau a unei grele sufe­rinţe sufleteşti – cum ar fi după pierderea cuiva drag -, totul se reduce la esenţă: cine să mă ajute, dacă nu Dumnezeu? Cum să-L înduplec şi să-mi salvez sufle­tul? Aşa încep căinţa pentru păcatele făcute şi smere­nia. Iar smerenia îl reapropie pe om de Dumnezeu. Dar nu e musai să ajungi la Dumnezeu prin suferinţă, căci ai şi calea cealaltă, de trăire după poruncile divine şi învăţătura Bisericii. Foarte mulţi trec însă mai înainte prin suferinţă, căci altfel nu reuşesc să con­ştientizeze că păcatele nu rămân fără urmări, iar îm­bolnăvirea sau alte necazuri sunt rezultatul îndepăr­tării de Dum­nezeu. Mai este ceva ce trebuie neapărat înţeles: la originea răului care ni se întâmplă sunt numai faptele noastre şi, eventual, păcatele moştenite de la înaintaşii noştri. Dumnezeu nu e responsabil niciodată de asta.
De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmo­nar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Şi prima lui întrebare a fost: „De ce mi-a făcut Dumne­zeu asta?”. L-am întrebat, la rându-mi: „Ce-au spus medicii?”. „Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de ţigări pe zi, de la vârsta de 14 ani”. „Şi-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?”.

– Dar nu doar suferinţele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci şi suferinţele sufleteşti, care ne poartă, şi ele, în pragul disperării.

– Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o me­todă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferinţă, dacă nu ar exista păcatul. E ca şi cu un copil care nu-şi ascultă părintele şi, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu pă­rin­tele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvân­tul şi s-a pus în pericol. Şi la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinţii pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depăşeşte posibilităţile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune şi psalmistul David: „Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus”. La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede nepu­tincios, îi cere ajutorul.

– Suferinţa este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toţi cu faţa la Dumnezeu.

– Aşa este. Nu toţi cei încercaţi se în­torc la Dum­nezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împo­triva Lui. Însă vor trage conse­cinţele. Din pers­pec­tivă du­hov­nicească, în a­ceas­tă lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăţia, gloria şi boala. Fără o re­laţie vie cu Dumne­zeu, când ai bani mulţi, devii sus­pi­ci­os, ţi se pare că toată lumea îţi vrea răul, te autoizo­lezi, te înnegurezi, suferi şi poţi face mari pă­cate pornind de la această stare. Când ai faimă şi suc­ces, dacă nu eşti bine aşezat în credinţă, crezi că tu eşti „dumnezeu” şi că poţi face lucruri mai mari decât ţi-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur şi nu mai primeşti nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poţi rătăci foarte grav şi iarăşi apare suferinţa. În fine, şi când te îmbol­năveşti, dacă nu înţelegi sensul pedagogic al suferin­ţei, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Şi sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noştri bogaţi şi celebri, căci mari ispite au. Şi să nu lăsăm fără ajutor şi mângâiere bolnavii, pen­tru că, pe lângă sănătatea trupească, le este ameninţată şi cea sufle­tească şi le este, deci, primejduită mântui­rea.

„Nu ţine suferinţa în tine. Vorbeşte! Împărtăşeşte-o cu altul”
– Câteodată, durerea este mai presus de puterile omeneşti, şi oame­nii, chiar şi cei cre­dincioşi, se pierd. Cum să rezistăm su­ferinţei? Există paşi de urmat?

– Întâi de toate, dacă suferi, vorbeşte despre asta, nu ţine în tine, împărtăşeşte durerea cuiva apro­piat, mamei, soţiei, unui prie­ten bun sau, şi mai bine, duhov­nicului – căci harul lui se va revărsa şi spre tine. Bărbaţii mor mai re­pede de­cât femeile, pen­tru că nu-şi deschid ini­ma, nu se exterio­rizează atunci când su­feră. Femeile, în gene­ral, scot din ele trăirile lor şi astfel se vindecă mai repede. Când lă­săm să se acumuleze stă­rile de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un mo­ment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au des­coperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt trans­mise inimii, ficatu­lui, rinichilor, intestinelor… Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: „Ce te apasă?” – adică „spune ce e în sufletul tău”. Şi atunci, credin­ciosul îmi zice ce supărări are şi, deodată, se înseni­nea­ză şi se simte mai uşurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva pro­blema ta, primeşti sfaturi. Stai, frate, că nu eşti sin­gur, prin ce treci tu au mai trecut şi alţii, există soluţii. Aşadar, întâi descarcă-te, vorbeşte despre necazul tău. Apoi, smereşte-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greşit undeva. Asumă faptul că ai greşit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiţi că boala e consecinţa păcatelor tale şi te duci la duhovnic să le mărturiseşti, nu le mai repeţi a doua oară şi intri în rânduiala creş­tină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spiri­tuale, se vindecă şi trupul. Repet: smereşte-te! Dum­ne­zeu iubeşte cel mai mult smerenia şi când te vede smerit, îţi trimite har şi bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te aşteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vinde­care… Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubeşti. Singurătatea în suferinţă este cumplită şi nici un om nu te poate însoţi în durerea ta, aşa cum o face Dumnezeu. Spune: „Doamne, vreau să fiu cu tine!” şi pecetluieşte aceas­tă declaraţie prin spoveda­nie, împărtăşire, rugăciune şi fapte bune. Vei simţi împlinire în viaţa ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dum­nezeu. Din păcate, mulţi bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dum­nezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănăta­tea nu e totul în viaţă. Cea mai importantă este relaţia cu Dumne­zeu, care duce la mântuirea sufletelor noas­tre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoşi care s-au dus la iad.

„Orice om bun e un om mare”

– Dacă suferinţa este lăsată de Dumnezeu pentru cei care rătăcesc calea, de ce există şi oameni cu via­ţă sfântă, care îndură suferinţe atroce de-a lungul vieţii lor?

– Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde la această întrebare grea. Dumnezeu îngăduie ca şi unii buni creş­tini să sufere aici, pe pământ, pentru păcatele fă­cute în tinereţe, uitate şi nemărturisite sau neştiute. Dumnezeu rânduieşte ca acel creştin să pătimească în viaţa de aici, pentru a se bucura în veşnicie. Ispăşind păcatele pe lumea aceasta, poţi primi în Ceruri cununa mântuirii. Este şi ăsta un examen de final al vieţii.

– Ce vreţi să spuneţi prin păcate neştiute?

– Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate pro­voca multă suferinţă, de care să nu ştim. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îm­bracă provocator îi stârneşte pe anumiţi bărbaţi, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt şi ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care răneşti pe cineva sau prin care îndemni la păcat… Păcatele făcute de alţii, care au citit acele scrieri şi au crezut în ele, sunt şi ale tale. Pe de altă parte, şi faptele bune ale altora, făcute sub influenţa ta, ţi se socotesc şi ţie. Aşa încât, vedeţi, că nu e indife­rent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viaţă nu are consecinţe asupra noastră şi a altora.

– Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, fără suferinţă?

– Păi, sunt mulţi aşa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la norma­litate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire… Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocşi, la Mânăstirea Oaşa, la care participa şi actorul Mircea Albulescu. Şi l-am întrebat: „Maestre, câţi oameni mari aţi cunos­cut?”. Şi mi-a răspuns aşa: „Orice om bun e un om mare”. Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om nor­mal este un om mare în credinţă. Pentru că nor­ma­litatea presupune să eviţi răul şi să faci binele. Omul care e sensibil la ne­voile şi durerile celor­lalţi şi care caută să-şi ţină inima neîntinată de gân­duri şi trăiri urâte e un om normal, iar normali­tatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o ştie. Nu e nevoie de lu­cruri extraordinare pen­tru asta. Dumnezeu iubeş­te firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaşte pe Dum­nezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaţio­nale pentru asta. Miracu­los este că e un om nor­mal.

„Pentru a fi prieten cu Dumnezeu, comunică cu El prin rugăciune”