Predică în Vinerea primei săptămîni a Postului Mare – Sf. Ignatie Briancianinov

„Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt Ce locuieşte întru voi” (I Cor. 6, 19).

Iubiţi fraţi! În vremea de acum, când ne pregătim să ne facem părtaşi atotsfântului Trup şi atotsfântului Sânge al Dumnezeu-Omului, se cade nouă să purcedem la cercetarea însemnătăţii pe care o are propriul nostru trup. Însemnătatea lui e neobişnuit de mare, şi Sfântul Apostol Pavel a înfăţişat-o precum urmează: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt Ce locuieşte întru voi (I Cor. 6, 19).

Fraţilor! Oare am luat aminte aşa cum trebuie la însemnătatea trupului nostru? Nu cumva l-am privit superficial şi cu uşurătate, ca pe un lucru ce nu are nevoie de nici o cercetare? Şi totuşi, Dumnezeu ne vesteşte prin gura Apostolului: „Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi”. Din pământ a fost luat trupul omenesc, însă n-a fost făcut pentru pământ. El a căzut în stricăciune – dar nu a fost făcut pentru stricăciune. Zidit, împodobit de Făcător pentru veşnicie şi ceea ce este veşnic, el, îndată după zidirea sa, a fost înviat cu suflet nemuritor şi sfânt, împreună cu acesta a fost răpit de pe pământ în raiul luminos pentru a petrece în el, pentru a lucra duhovniceşte, pentru a se desfăta duhovniceşte; el nu era în stare de plăceri trupeşti. El nu putea ieşi din mâinile Atotsfântului Făcător decât pe de-a-ntregul curat şi sfânt; mai apoi l-a schimonosit păcatul. Ochiul lui era atât de neprihănit că nu vedea goliciunea celorlalte mădulare, care, la rândul lor, nu înfăţişau nimic care să trebuiască acoperit. Sufletul nu era înviforat şi tulburat de patimi; nu era tulburat de ele nici trupul. Sângele nu fierbea de mânie şi nici nu se răcea de întristare şi trândăvie. Moartea nu era în firea acestui trup; nu erau în firea lui bolile; el nu avea nevoie să se apere de înrâurirea stihiilor; nu era lanţ şi temniţă pentru suflet: el era pentru acesta o haină minunată, veşnic nouă.

Omul a căzut. Păcatul a lovit cu moartea atât sufletul, cât şi trupul lui. Stăpânirea morţii asupra omenirii este atât de atotcuprinzătoare şi atât de puternică încât nimeni din numerosul neam omenesc n-a scăpat de ea; fiecare om se naşte având în sine temeiul morţii, poate să fie ajuns de ea în orice clipă a vieţii sale pământeşti – şi negreşit va fi, la ceasul cuvenit. Fără a greşi putem să-i socotim nişte morţi ce umblă pe toţi cei surghiuniţi pe pământ! Ce este viaţa noastră pe pământ, dacă nu o necontenită luptă cu moartea? Din această stare nu putem nicicum să tragem concluzii asupra stării care era firească omului înainte de căderea sa; pornind de la trupul nostru nu putem judeca deloc cu privire la trupul celor întâi-zidiţi. Starea fericită şi fără de moarte a celor întâi-zidiţi o putem contempla doar în dumnezeiasca Descoperire. Putem vedea dovedirea ei deplină, cu fapta, în Domnul nostru Iisus Hristos şi, în parte, în acei aleşi ai lui Dumnezeu care au arătat nu doar în sufletele, ci şi în trupurile lor puterea răscumpărării dăruite omenirii de către Dumnezeu-Omul.

Trupul lui Adam nu se îneca în ape, nu era ars de foc, era de neatins pentru moarte. Aşa s-a arătat a fi trupul noului Adam, al Domnului nostru Iisus Hristos; El a gustat moartea, dar a gustat-o numai şi numai din bunăvoirea Dumnezeu-Omului: gustând moartea, El nu a încetat să fie viu, fiindcă despărţindu-Se de suflet nu s-a despărţit de Dumnezeire. El S-a înălţat la cer, repetând cu prisosinţă răpirea trupului lui Adam în rai. El trage acolo trupurile adevăraţilor creştini: unde este Trupul cel atotsfânt, acolo se vor aduna şi vulturii duhovniceşti (Luca 17, 37). Deşi vedem că acum trupurile părinţilor şi fraţilor răposaţi sunt coborâte în mormântul întunecos şi acoperite cu pământ, deşi aşteptăm ca aceeaşi soartă să ajungă şi trupurile noastre, credem şi ştim că aceste trupuri nu vor rămâne în pământ pentru totdeauna. Ele vor învia. Şi nu numai atât: drepţii înviaţi şi drepţii care vor fi în viaţă – îi numesc „drepţi” pe  creştinii  adevăraţi –  nu  vor  rămâne pe  pământ: în  cea  din  urmă zi  a  lumii acesteia trecătoare, la începutul neînseratei zile a veşniciei, vor fi răpiţi cu trupurile lor în văzduh, întru întâmpinarea Domnului, „şi aşa pururea, acolo în cer, cu Domnul vor fi” (I Cor. 15, 51-52; I Tes. 4, 5-17). „Trupul semănat în mormânt întru stricăciune se va scula întru nestricăciune, se va scula întru slavă, se va scula întru putere; trupul pământesc se va face trup ceresc, trupul sufletesc trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42, 44).

Aceasta e menirea trupului omenesc. El se naşte molipsit de moarte şi de păcat, se naşte spre moarte, după chipul acelui trup în care s-a preschimbat trupul primului om care a murit, zidit din ţărână şi întors în ţărână; dar este renăscut în baia Botezului spre mântuire, după chipul trupului pe care l-a luat Omul Ceresc, Care S-a zămislit şi S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioară: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat (Galateni 3,27). Prin minunata taină a Euharistiei trupul nostru se uneşte cu Trupul lui Hristos însuşi – trupul se uneşte cu Trupul dumnezeiesc, sângele nostru cu Sângele dumnezeiesc. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, a grăit Domnul, întru Mine petrece şi Eu în el” (Ioan 6, 56). Cel ce mănâncă atotsfântul trup al lui Hristos şi bea atotsfântul sânge al lui Hristos ajunge, prin această plinătate a gustării, în desăvârşită unire cu Dumnezeu-Omul: trupul lui se face trup al Dumnezeu-Omului, sângele lui se face sânge al Dumnezeu-Omului. Adevăratul creştin odihneşte în Domnul, şi Domnul odihneşte în el; creştinul este îmbrăcat în Hristos, şi Hristos în creştin. Privind duhovniceşte această măreţie a creştinilor, Apostolul strigă către noi: „Trupurile voastre mădularele lui Hristos sunt” (I Cor. 6, 15). „Trupul pentru Domnul, şi Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). „Îmbrăcaţi-vă întru Domnul nostru Iisus Hristos, şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14). ”Darurile Sfântului Duh”, a zis un mare bineplăcut al lui Dumnezeu, “sunt deja fireşti pentru firea cea înnoită”. Pentru trupul care este una cu Trupul lui Hristos este deja un lucru firesc să fie biserică a Sfântului Duh: unde este Hristos, acolo este, neamestecat cu El şi nedespărţit de El, şi Duhul Sfânt.

Mulţi dintre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au vădit din vremea vieţii lor pământeşti adăstarea Sfântului Duh în trupurile lor, şi astfel au dovedit cu lucrul că trupurile creştinilor trebuie şi pot să fie biserică a Sfântului Duh. Umbra Sfântului Apostol Petru tămăduia pe cei bolnavi (Fapte 5, 15); ştergarele pe care le folosea Sfântul Apostol Pavel erau aduse la bolnavi, şi în urma atingerii de acestea bolnavii se vindecau, iar duhurile necurate îi părăseau pe cei munciţi de ele (Fapte 19, 12). Năpârca, acest şarpe atât de veninos, l-a muşcat pe Apostol: el însă a rămas nevătămat, ca şi cum n-ar fi intrat deloc în el otrava şarpelui. Unii sfinţi umblau pe apă, străbăteau ca înaripaţi întinderi însemnate într-un răstimp deosebit de scurt, la rugăciune îşi înălţau trupurile de pe pământ, arătând, după cum spune un sfinţit scriitor, începătura răpirii în văzduh ce va să fie şi arătând putinţă spre această răpire. Nu doar în sufletele, ci şi în trupurile lor lucra Sfântul Duh! În trupurile omeneşti coborâte la asemănarea dobitoacelor fără minte fierb feluritele patimi: în trupurile sfinţite, dimpotrivă, fierbe şi se revarsă din belşug harul dumnezeiesc, îndulcind trupul cu dulceaţă cerească şi duhovnicească şi, totodată, omorându-l pentru păcat. După despărţirea sufletului de un asemenea trup, stricăciunea nu cutează a se atinge de el, fiindcă în ciuda lipsei sufletului, în el petrece Duhul Sfânt, vădind adăstarea Sa prin felurite semne vrednice de Duh şi proprii Duhului.

De ce sunt străine trupurile noastre de sfinţirea duhovnicească? De ce sunt trupurile noastre în stare doar de simţăminte dobitoceşti, de vreme ce Sfântul Duh a dat mărturie că una este trupul oamenilor şi alta trupul dobitoacelor (I Cor. 15, 39)? Fiindcă nu luăm aminte la preîntâmpinarea Domnului nostru,Care a zis: Luaţi aminte la sine-vă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii (Luca 21, 34). S-au îngreuiat inimile noastre, lipitu-s-au de pământ sufletele noastre: această aşezare a duhului face să se îngroaşe trupul, şi rămânem străini de cunoaşterea prin cercare a faptului că trupul nostru poate să se bucure de Dumnezeul Cel viu (Ps. 83,2): „Sus să avem inimile”, şi într-acolo, în urma inimii, să fie tras trupul. Să îl iubim pe Domnul aşa cum a poruncit El să fie iubit, din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul şi din toată tăria (Marcu 12, 30), lucru ce nu poate fi împlinit fără ca trupul să ia parte. Să facem trupurile noastre trupuri duhovniceşti, cereşti! Să le izbăvim de amara trecere din închisoare în închisoare: din închisoarea mormântului în închisoarea iadului. Asupra noastră stă îndatorirea de neocolit să facem asta: am fost zidiţi dintru început pentru cer; mai apoi, după cădere, am fost răscumpăraţi pentru cer. Suntem pe de-a-ntregul ai lui Dumnezeu, nu ai noştri.Nu sunteţi ai voştri, ne spune Apostolul: aţi fost cumpăraţi cu preţ, cu preţul nepreţuitului sânge al Fiului lui Dumnezeu. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupurile voastre şi în sufletele voastre, care sunt ale lui Dumnezeu: că şi trupurile voastre, nu numai sufletele, sunt biserică a Duhului Sfânt, Care locuieşte în voi (I Cor. 6, 19, 20). Amin

ibid. p. 54-57

Sf. Ignatie Briancianinov