Predică în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare după marea pavecerniţă

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre natura păcatului, a spus că păcatul începe de la trufie şi în trufie îşi are baza. Aceste cuvinte determină foarte exact locul trufiei printre alte vicii. Mândria în deplina măsură depistează însăşi natura păcatului – nu doar unul din multiplele aspecte, nu doar o latură a păcatului, dar însăşi natura lui şi este sursa multor alte vicii, printre care un loc aparte îl ocupă invidia.

În invidie într-un mod aparte se arată demenţa păcatului. Orice păcat este o nebunie, deoarece Dumnezeu este Raţiunea Absolută şi ordinea vieţii, determinată de Dumnezeu,  este manifestarea raţiunii lui Dumnezeu, iar păcatul şi viciul, care sunt împotrivirea la planul lui Dumnezeu, este demenţă. Dar nu în fiecare viciu această nebunie este evidentă. Sfântul ierarh Tihon Zadonitul spune că multe vicii îi provoacă omului măcar o plăcere efemeră, iar invidia – doar scârbire şi suferinţă. Invidia nu are nici un fel de perdea, nici un fel de decoraţie, în invidie se descoperă şi se arată faţa straşnică a păcatului, care aduce omului suferinţă.

Omul invidios suferă cu adevărat. S-ar părea, de ce să suferim din cauza că cineva se simte bine, că are succese? Ce treabă avem cu o viaţă străină? Dar nu! Invidia se înflăcărează de la multe motive. Cineva arată frumos, cineva este sănătos, are îmbrăcăminte frumoasă, altcineva se plimbă într-o limuzină frumoasă, are o casă confortabilă şi frumoasă, deţine o funcţie, pe care ar dori să o ocupe invidiosul – câte se pot întâmpla în viaţă şi câte circumstanţe servesc drept motiv pentru invidie!

Deseori invidia îl atacă şi îl indispune pe omul care duce o viaţă religioasă. Ea îi aplică lovitura pe neprins de veste, când îţi piezi respiraţia de la o singură privire la vreo persoană sau la vreo situaţie, ce trezeşte invidie. Iar Vasile cel Mare a spus despre invidie încă ceva, ce trebuie să avem în vedere neapărat, când medităm asupra acestui viciu: invidia este împotrivirea voinţei lui Dumnezeu. Într-adevăr, viaţa tuturor oamenilor se află în mâinile lui Dumnezeu. Există un plan al lui Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru întreaga familie a omenirii. Noi nu ştim de ce cineva are o sănătate mai bună decât altul; noi nu ştim de ce cineva devine mai de succes decât altul. Se prea poate este pentru gloria sa? Dar poate pentru încercări îngrozitoare? Noi nu putem şti ce îl aşteaptă pe cela, căruia noi îi invidiem. Viaţa lui, ca şi a noastră, este în mâinile lui Dumnezeu. Iată de ce marele sfânt ierarh numeşte invidia ca fiind împotrivirea la voia lui Dumnezeu: noi ne împotrivim la ceea ce Dumnezeu îngăduie sau ce Dumnezeu binecuvântează, deşi căile lui Dumnezeu ne sunt necunoscute.

Invidia nu doar are urmări grele pentru omul invidios, nu doar îi provoacă durere şi suferinţă reală. Invidia este un viciu social periculos, deoarece deseori anume invidia este cauza intrigilor, a conflictelor, a războaielor ascunse şi deschise, a revoluţiilor. Se cunoaşte că ştiinţa istorică, explicând anumite evenimente îngrozitoare din istoria omenirii, de obicei porneşte de la aşa-numitele circumstanţe obiective: cică, coincidenţa factorilor politici, economici şi de altă natură, au dus la dezvoltarea tragică a evenimentelor. Ştiinţa nu ia în calcul un astfel de factor, precum acţiunile invidioşilor. Dar, de fapt, câte nenorociri şi câtă amărăciune a fost în istorie, câte nenorociri şi câtă amărăciune are loc în timpurile noastre din cauza că cineva invidiază altuia, un grup de persoane – altui grup, unele popoare – altora! Nu este întâmplător că anume invidia a fost cauza primei vărsări de sânge: invidiosul Cain a fost primul care a ridicat mâna asupra altui om, asupra fratelui său, fiind purtat de sentimentul invidiei.

Cu invidia nu poate trăi în special omul credincios, cu atât mai mult slujitorul bisericii sau monahul, deoarece invidia distruge lumea noastră interioară, ne lipseşte de integritate, ne postează în situaţia ce se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să ştim cum să biruim această maladie duhovnicească, acest viciu, această manifestare, în sfârşit, această trufie, care este mama tuturor viciilor.

Probabil, cel mai important este să recunoaştem puterea proniei lui Dumnezeu, puterea voinţei lui Dumnezeu şi să nu ne opunem acestei voinţe prin sentimentele şi acţiunile noastre. Domnul a binevoit ca fiecare om să fie un fenomen unic. Nu sunt oameni ce se repetă, fiecare are ceva al său şi fiecare are valoarea sa în faţa lui Dumnezeu, indiferent de situaţia socială, de faptul dacă este celebru acel om sau este un necunoscut, cu studii sau neştiutor de carte, dacă ocupă un post înalt sau este un om simplu, bogat sau sărac. Fiecare persoană îşi are capacităţile sale unice – aşa a dorit Dumnezeu. Şi noi trebuie să recunoaştem acest plan al lui Dumnezeu despre om şi să ţinem minte că nu trebuie să invidiem nimănui, deoarece fiecare îşi are propria viaţă, fiecare îşi are capacităţile sale, fiecare îşi urmează calea sa. Şi dacă Domnul dă cuiva ceva, ceea ce trezeşte invidia la noi, atunci noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu sau dăruieşte prin aceasta binecuvântare omului, sau îngăduie aceasta pentru ca el să tragă învăţăminte pentru sine.

Conştientizarea faptului că fiecare om este copilul lui Dumnezeu, cu particularităţile sale, cu distincţiile sale comparativ cu alţii, ne ajută să simţim sentimentul respectului faţă de alţi oameni. Iar de la respect până la dragoste în inimă este o cale scurtă. Invidia niciodată nu-i permite omului să iubească pe alt om, iar aceasta semnifică că invidia este impedimentul cel mai straşnic pentru realizarea poruncii principale a lui Dumnezeu despre dragoste faţă de Dumnezeu şi apropiaţii (vezi: Mt. 22:35.40).

Mai există o modalitate de depăşire a invidiei – la aceasta noi, de asemenea, găsim indicare la sfinţii părinţi. Dacă invidiezi cuiva – fă-i un bine. Cu cât mai mult bine facem noi oamenilor, cu atât pe mai mulţi oameni îi excludem din lista obiectelor pentru invidie. Noi nu invidiem celor, cărora le ajutăm, noi nu invidiem celor, cărora le-am făcut un bine; cu cât mai multă lume beneficiază de ajutor şi susţinere de la noi, cu atât mai puţini sunt acei care vor trezi în noi invidia.

În sfârşit, poate, cel mai important. Când ne rugăm, când cerem de la Domnul ajutor, este necesar ca această rugăciune să fie însoţită de spovedania interioară a păcatului. Uneori chiar duhovnicului ne este ruşine să spunem ceva, ce trebuie să spunem, şi noi tăinuim în noi acest păcat. Dar aceasta nu semnifică că noi trebuie să păstrăm tăcerea în faţa lui Dumnezeu. Mărturisind chiar cele mai respingătoare fapte şi gânduri, inclusiv cele legate de invidie, noi trebuie să cerem de la Domnul ajutor şi Domnul va găsi calea vindecării noastre. Uneori această cale trece prin suferinţe, deoarece în profunzimea suferinţelor omul începe să pună corect accentele în propria viaţă, să vadă mai bine lumea ce îl înconjoară, să vadă mai bine valorile adevărate şi să le separe de valorile aparente.

Tărâmul Sfintei Patruzecimi ne oferă, fraţilor, posibilitatea să gândim la toate acestea, unind meditaţiile noastre cu rugăciunea sinceră către Domnul şi cu pocăinţa inimii. Credem că drumul Sfintei Patruzecimi este în stare să ne elibereze de multe vicii şi patimi, inclusiv de un aşa viciu straşnic şi periculos, cum este cel al invidiei. Să ne ajute nouă în aceasta Domnul. Să vă păzească Dumnezeu.

Predica Preafericitului Patriarh Chiril în ziua de marţi a primei săptămâni din Postul cel Mare după marea pavecerniţă în lavra „Sfânta Treime” a cuviosului Serghie