Predică la Duminica Canaaneencei. „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28)

Şi Hristos – neobosit – se ducea pretutindeni. Călătorind, a ajuns şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică a ajuns la marginile Iudeii, la graniţe. Dincolo, locuiau cananeii, oameni care nu credeau în adevăratul Dumnezeu. Cananeii erau idolatri. Trăiau în întuneric. Credeau în vrăjitori. Prin vrăji îi chemau pe demoni. Erau demonolatri (închinători la demoni). Necredincioşii sfârşesc în demonolatrie. Cine nu crede în adevăratul Dumnezeu, va sfârşi în a-l avea dumnezeu pe diavolul. Va ajunge să tremure de vrăjitori şi vrăjitoare şi să-i plătească pentru a-i face vrăji. Ce lume nefericită!

***

Aşadar, în părţile Tirului şi ale Sidonului, în aceste părţi în care împărăţea vrăjitoria şi idolatria, în această împărăţie a satanei, iată că vine Iisus Hristos. Ce demon, ce vrăjitor poate să stea înaintea lui Iisus Hristos? Unde păşeşte Iisus Hristos cu piciorul Său, diavolul fuge. Şi iată că Iisus Hristos Îşi arată puterea. Face minunea. O femeie, care locuia în părţile acelea, o cananeancă, cum a aflat că Iisus Hristos se apropie, aleargă şi începe să strige cu putere: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”(Matei 15, 22).

Oare ce avea această femeie de striga ,,Miluieşte-mă, Doamne!”? Era bolnavă? Nu. Nu era ea însăşi bolnavă. Era bolnavă fata ei. Fata ei avea un demon, care o chinuia mult. Fata făcea spume, scrâşnea din dinţi, îşi sfâşia hainele, scotea sunete sălbatice, spunea cuvinte ruşinoase şi urâte, se arunca asupra oamenilor să-i lovească, făcea toate cele pe care le fac cei posedaţi de demon. Fata era demonizată.

Cât de mult se întrista mama, cât de mult suspina, câte lacrimi nu vărsa, la câţi doctori şi vrăjitori nu s-a dus şi câţi bani n-a cheltuit, ca să-şi facă fata bine! Dar, mai rău. Nu reuşi nimic. Fata ei continua să sufere şi să fie chinuită de diavolul. Mama se uita la ea şi inima-i ardea. Dacă fata suferea o dată, mama suferea de zece ori.Ar fi preferat să plece cel rău din fată şi să intre în ea. Ar fi preferat ca Dumnezeu să-i taie ei ani din viaţă şi să-i dea fetei ei ani, viaţă şi sănătate. Şi parcă o auzim: Ah, fata mea! De ce să suferi atât de mult? Nu se va găsi un leac, nu se va găsi un doctor, care să te facă bine?…

Şi iată, Doctorul a venit… A venit Iisus Hristos. A venit fără ca ea să-L aştepte. A venit deodată. A venit intenţionat. Pentru că Iisus Hristos, oricât era de departe, ştia ce se întâmplă în casa cananeencei. Ştie ce se întâmplă în fiecare casă, fiecărui om. Şi este gata să ajute. Strigă-L, şi va veni.

,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea rău se îndrăceşte!” (Matei 15: 22). A strigat o dată, a strigat de două ori, a strigat de multe ori. Vui ţinutul de strigăte. Auziră munţii şi văile. Dar ce curios! Iisus Hristos pare indiferent. Iisus Hristos indiferent? Iisus Hristos, Care este în întregime iubire, să nu fie emoţionat de strigătele sfâşietoare ale unei mame nenorocite? Nu. Şi să gândim aşa ceva e un păcat. Iisus Hristos şi auzea şi se emoţiona. Dar n-a dat un răspuns imediat, nu a făcut minunea imediat, pentru că voia să-i încerce credinţa cananeencei. Şi cananeeanca, stâncă neclintită, continua să strige: Doamne, miluieşte!

Şi când Iisus Hristos, răspunzând într-un final, i-a spus că pâinea pe care cineva o are pentru copiii lui nu e corect s-o arunce la câini, cananeeanca nu s-a supărat pentru aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos. Nu şi-a pierdut speranţa. Nu s-a deznădăjduit, ci a răspuns cu smerenie. Ce a răspuns? Auziţi şi vă minunaţi: Ştiu, Doamne, că nu sunt copilul Tău. Nu sunt iudee. Nu fac parte din poporul binecuvântat. Noi, care ne închinăm la idoli, care credem în vrăji şi vrăjitoare şi facem atâtea păcate, suntem ca şi câinii, un popor necurat. Dar, Doamne, şi căţeii aşteaptă să mănânce firimiturile, care cad de la masa stăpânului lor. Doamne, şi eu, nenorocita femeie, un căţel sunt. Cer dragostea Ta. Dă-mi o firimitură şi ajunge.Doamne, fie-Ţi milă de mine…

Cananeeanca a învins. Iisus Hristos a făcut minunea. Fata ei s-a făcut bine. ,,O, femeie! – i-a spus, mare este credinţa ta!… Şi s-a vindecat fiica ei din ceasul acela” (Matei 15: 28).

***

Vedeţi, creştinii mei, ce-a reuşit o femeie? Vedeţi ce putere are credinţa, stăruinţa, rugăciunea, această scurtă rugăciune: ,,Miluieşte-mă, Doamne”? A strigat-o de multe ori, şi L-a făcut pe Iisus Hristos să facă minunea. Acest ,,Doamne, miluieşte”, îl spunem şi noi. Îl spunem acasă când ne facem rugăciunea. Îl spunem în biserică, când ne adunăm toţi să I ne închinăm lui Dumnezeu. Îl spunem la Dumnezeiasca Liturghie nu o dată, ci de multe ori. Din momentul în care va începe Liturghia până se va încheia, număraţi să vedeţi de câte ori îl zic psalţii. Şi împreună cu psalţii ar trebui să-l spună şi tot poporul, bărbaţi, femei şi copii. Să-l spunem toţi, aşa cum îl spuneau şi în Biserica Veche şi se auzea ca un tunet. De circa 100 de ori se aude ,,Doamne, miluieşte” în fiecare duminică, la Utrenie şi la Dumnezeiasca Liturghie. Dar şi de câte alte ori nu-l auzim!

Dar de ce, deşi buzele noastre zic de mii de ori ,,Doamne, miluieşte”, de ce Dumnezeu nu ne ascultă? De ce nu se întâmplă minuni? De ce? Pentru că ,,Doamne, miluieşte”-le noastre diferă mult de ,,Doamne, miluieşte”-le, pe care le zicea femeia din Evanghelia de azi. Aceea îl spunea cu credinţă, cu smerenie, cu lacrimi. Dacă şi noi ne vom face rugăciunea ca şi cananeeanca, dacă şi noi zicem ,,Doamne, miluieşte” ca ea, atunci uşile închise se vor deschide; atunci mila lui Dumnezeu va alerga îmbelşugat ca o apă curgătoare. Atunci vom vedea minuni şi-L vom slăvi pe Iisus Hristos. Doamne, fie-Ţi milă de noi. Doamne, vindecă puţina credinţă şi necredinţa noastră. Doamne, miluieşte-ne pe noi şi ne învredniceşte de cereasca Ta Împărăţie. Amin.”

Mitropolitul Augustin de Florina

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)