Predica Sf. Teofan Zăvorâtul, la Soborul Înaintemergătorului și sâmbăta de după Botezul Domnului

 Soborul Înaintemergătorului [Fapte 19,1-8; In. l, 29-34].

Sfântul Ioan mărturisea despre Hristos Iisus că El este cu adevărat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii”, că este Izbăvitorul făgăduit, aşteptat de toţi. Au auzit aceasta cei din jurul lui şi au crezut. De la ei, această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să cugete că Cel mărturisit de Ioan nu este un oarecare.

La aceasta făcea trimitere Mântuitorul atunci când, în ultimele zile pe care le-a petrecut în templu, a pus arhiereilor, cărturarilor şi bătrânilor întrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni (Mc. 11,29)? Aceştia au ocolit răspunsul, întrucât era cu neputinţă ca ei să nu fi văzut că Ioan nu venise cu de la sine putere botezând cu apă. Dar cum era să recunoască asta, de vreme ce astfel s-ar fi văzut siliţi să recunoască, totodată, şi mărturia dată de el, că înaintea lor se află Cel Făgăduit, şi ca atare ar fi trebuit să se plece învăţăturii Acestuia?

Aşa ceva ei însă nu voiau; şi nu din oarecare pricini întemeiate, ci numai din prejudecată, încăpăţânarea lor nu micşorează însă cu nimic puterea mărturiei Sfântului Ioan. Ea are şi acum aceeaşi putere de încredinţare ca atunci când a ieşit din gura lui. Şi noi îl auzim pe Ioan arătându-ne pe adevăratul Izbăvitor, şi prin aceasta credinţa noastră prinde aripi, ca una ce are în sprijinul său o mărturievie.

Sâmbăta de după Botezul Domnului [Efes. 6, 10-17; Mt. 4, 1-11].

Apostolul îi îmbracă pe creştini cu toate armele lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte foarte bine cu învăţătura din ziua trecută; căci dacă cineva, luând aminte la chemarea lui Dumnezeu, apus începutul vieţii celei noi, cu ajutorul harului dumnezeiesc, aducând din partea sa „toată stăruinţa”, ei bine, după aceasta nu-i stă înainte odihna prin lavre, ci lupta.

A părăsit lumea? Pentru aceasta, lumea va începe să-l strâmtoreze. S-a izbăvit de stăpânirea diavolului? Diavolul va goni pe urmele lui şi-i va întinde capcane ca să-l abată de la calea cea bună şi să-l aducă iarăşi sub puterea sa. S-a lepădat de sine, a lepădat iubirea de sine dimpreună cu toată oastea patimilor, dar păcatul acesta care trăieşte în noi nu se desparte dintr -o dată de viaţa petrecută samavolnic în răsfăţ, ci se sileşte necontenit, sub toate pretextele cu putinţă, să înstăpânească înlăuntrul omului aceeaşi rânduială a vieţii care mai înainte vreme îl sătura şi îl hrănea cu atâta îmbelşugare. Iată trei vrăjmaşi, fiecare cu o oaste câtă frunză şi iarbă; căpetenia cea mare este însă diavolul, iar ajutoarele sale cele mai apropiate sunt demonii. Aceştia trag sforile vieţii păcătoase, care este potrivnica vieţii duhovniceşti.

De aceea îl şi înarmează Apostolul pe creştin împotriva lor, de parcă ceilalţi vrăjmaşi nici nu ar exista. Spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri”, căci, dacă n-ar fiacestea, poate că nici luptă n-ar fi. Atâta vreme cât ele nusunt biruite şi puse pe fugă, biruinţa asupra celorlalţi vrăjmaşi nu preţuieşte nimic.

Aşadar, fiecare să ia seama încotro trebuie să-şi îndrepte săgeţile, sau cel puţin să ia seama din ce parte anume trebuie să se îngrădească. Şi să se îngrădească! Apostolul a înşirat câteva arme; dar toate aceste arme sunt puternice numai prin Domnul. De aceea ne-au şi lăsat luptătorii duhovniceşti încercaţi această pre-danie: loveşte-l pe vrăjmaş cu numele Domnului Iisus!

            Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015