Primejdiosul părinte Natanail (Nesfinții Sfinți)

Repulsia părintelui Natanail se îndrepta și înspre puternicul stat sovietic, mai ales când el se amesteca fără cuviință în viața mănăstirească. Se spune că tocmai părintele Natanail i-a dat un sfat discret Marelui Egumen de la Pecerska, arhimandritului Alipie, când acela se afla într-o oarecare dificultate, fiind sub presiunea și sub supravegherea autorităților.

S-a întâmplat la sfârșitul anilor ’60. Precum se știe, pe atunci toți cetățenii Uniunii Sovietice erau obligați să ia parte la alegeri. Urna pentru votare se aducea în trapeza mănăstirii unde, după masa de prânz care se desfășura sub supravegherea egumenului, obștea, vociferând nemulțumită, dădea cezarului ceea ce era al cezarului.

Însă odată, nu știu cum, prim-secretarul comitetului regional PCUS din Pskov a aflat că pentru unii monahi neînvățați se îngăduia o favoare și că ei votau pentru partidul de neclintit al comuniștilor în mănăstirea lor veche de o sută de ani și nu la secția de votare. Prim-secretarul s-a revoltat și i-a alungat fără milă pe subordonțaii săi, pentru că toleraseră niște fapte care nu erau prevăzute în programul alegerilor. Și îndată a dat ordin ca pe viitor călugării să meargă să voteze în Sovietul Suprem al URSS, ca toți cetățenii sovietici, la secțiile de votare din zonele în care locuiau.

Și tocmai atunci, precum mi s-a spus, părintele Natanail i-a șoptit la ureche părintelui egumen Alipie acel sfat discret.

În ziua alegerilor (iar aceasta a fost duminică), după Sfânta Liturghie, pe porțile mănăstirii a ieșit o procesiune solemnă.

Aliniindu-se doi câte doi, pe un rând lung și cântând armonios tropare, monahii au defilat prin tot orașul până la secția de votare. Deasupra capetelor lor fâlfâiau praporii cei grei, iar în fața lor, după obicei, erau duse cruci și icoane vechi. Și acest lucru încă nu era tot. După cum se obișnuiește înaintea oricărui lucru important, în sala alegerilor preoții au început să săvârșească o rugăciune de mulțumire. Funcționarii, speriați de moarte, au încercat să protesteze, însă părintele Alipie i-a întrerupt cu asprime, sfătuindu-i să nu-i împiedice pe cetățeni să-și împlinească datoria constituțională, dar să respecte rânduielile vițeii monahale. După ce a votat, obștea s-a întors la fel de cuviincios în precesiune religioasă la sfânta mănăstire.

Nu este nevoie să mai spun că la următoarele alegeri urna de vot i-a așteptat iarăși pe monahi dis-de-dimineață în trapeza mănăstirii.

În același timp, părintele Natanaiil, care ne supraveghea cu atenție, curma întotdeauna manifestările publice ale oricărei opoziții față de stat și, cu atât mai mult, încercările de disidență. La început acest lucru ni s-a părut revoltător. Credeam că vistiernicul se gudura pur și simplu pe lângă autorități. Însă apoi am aflat că părintele Natanail nu numai o dată sau de două ori se ciocnise cu instigatori sau cu securiști deghizați în monahi, infiltrați în mănăstire. Dar, chiar dacă înțelegea pe deplin că înaintea lui se aflau oameni sinceri, totuși, părintele Natanail de fiecare dată curma manifestările libertății de gândire, la care noi țineam atât de mult. Și asta nu numai pentru că ocrotea mănăstirea, ci mai degrabă pentru că ne ocrotea pe noi înșine de nerozia, aroganța și înflăcărarea noastră tinerească, care erau amestecate cu cea mai pură mândrie. Nu prețuia prea mult cuvintele, nici măcar pe cele eroice, și știa multe despre puterea sovietică și despre tot ceea ce se petrecea în țară și nu așa cum știm noi, în cea mai mare parte din auzite sau din cărți. Părintele Natanail avea o relație vie și personală cu puterea sovietică cu toate că tatăl lui, preotul Nicolae Pospelov, fusese împușcat pentru credință în anul 1937. Fiind soldat în timpul războiului, părintele Natanail devenise frate de mănăstire, intrând sub ascultarea marelui egumen și arhimandrit Alipie și devenind fiul duhovnicesc al sfântului stareț și făcător de minuni de la Pecerska, ieroschimonahul Simeon. Văzând amândoi în el un om extrem de onest, cu o minte extraordinar de ageră, l-au făcut vistiernic și secretar al mănăstirii în anii aceia grei ai prigoanelor lui Hrușciov asupra Bisericii și i-au încredințat cele mai mari taine ale mănăstirii.

Iată încă o întâmplare legată de puterea sovietică. Odată, într-o noapte de vară, aveam ascultare să fac de serviciu în incinta mănăstirii, în preajma Bisericii Adormirii Maicii Domnului. Stelele licăreau slab pe cerul nordic. Pacea și liniștea domneau pretutindeni. Ceasurile din turn bătuseră tare de trei ori… Și, deodată, am simțit că în spatele meu se afla cineva. Speriat, m-am întors ca să văd cine era. Era părintele Natanail. Se uita gânditor la cerul înstelat. Apoi m-a întrebat:

– Gheorghe, ce crezi tu despre principiul comunismului?

Ne aflam în mănăstirea Pecerska din Pskov, lângă Biserica Adormirii. În anul 1983. Ora trei noaptea. Cerul era plin de stele…

Fără să aștepte răspunsul meu, la fel de gânditor, părintele Natanail a continuat:

– Principiul comunismului este: “Să iei de la fiecare după putere și să dai fiecăruia după nevoi”. Dar “puterile” și “nevoile” le stabilește, ca întotdeauna, o comisie. Și ce comisie?… Mai degrabă o “troică”! [În timpul comunismului, troica era o comisie formată din trei persoane, fiind constituită pentru pedepsirea rapidă a elementelor antisovietice.] De exemplu, mă cheamă pe mine și îmi spun: “Ce puteri ai, Natanaile? Poți tăia cu fierăstrăul douăzeci de metri cubi de pădure pe zi! Și ce nevoi ai? Ai nevoie de niște supă de fasole!” Iată, ăsta e principiul comunismului…

Deși părintele Natanail întotdeauna sublinia cu sârguință că el nu era altceva decât un administrator pedant și un funcționar nepriceput, chiar și noi, frații începători, cu timpul am început să ne dăm seama că el își ascundea pur și simplu darurile duhovnicești, cum făceau, de altfel, toți monahii adevărați din mănăstire. La el la spovedanie veneau din oraș doar câțiva localnici și mai veneau câțiva oameni din locuri îndepărtate. Pe alții nu îi primea la spovedit, invocând ca pretext incapacitatea sa în această îndeletnicire.

Dar odată, pentru o clipă, și-a dezvăluit latura ascunsă a sufletului, deși îndată s-a ascuns iarăși după obișnuita lui asprime și fire arțăgoasă. Greșisem odată într-o ascultare; împlinisem, pare-se, cu neatenție un lucru care îmi fusese încredințat. Pentru aceasta însuși părintele egumen m-a pus să curăț trei zile zăpada din jurul Bisericii Adormirii Maicii Domnului. M-am supărat foc atunci. Ningea întruna, astfel încât în ziua a treia nu numai că obosisem, dar abia îmi mai târam picioarele. Mă simțeam atât de nenorocit, mă răzvrătisem împotriva întregii lumi, încât chiar începusem serios să urzesc un plan de răzbunare. Dar ce răzbunare putea urzi un frate începător împotriva egumenului? Șefii sunt cu neputință de înfruntat. Totuși, mânuind cu ultimele puteri lopata, mă îndulceam în inimă cu următorul scenariu. Când egumenul urma să vină la masă și să treacă pe lângă mine în trapeză, în mod sigur urma să se intereseze de starea mea și să mă întrebe: “Cum îți mai merg treburile, Gheorghe?” Și atunci i-aș fi răspuns vesel și nepăsător, ca și cum nici n-ar fi existat acele trei zile de muncă silnică: “Mai bine decât oricând, părinte egumen, cu sfintele rugăciuni ale Sfinției-Voastre!”. Și atunci ar fi înțeles că nu eram așa ușor de înfrânt!

Scenariul acelei răzbunări cumplite îmi încălzea atât de tare inima, încât chiar și în ninsoarea aceea care nu mai contenea mă simțeam cu mult mai vesel. Când a trecut pe lângă mine părintele Natanail, chiar i-am zâmbit, apropiindu-mă să iau blagoslovenie. El, de asemenea, a zâmbit larg și foarte binevoitor și m-a însemnat cu semnul crucii. M-am aplecat să-i sărut mâna și deodată am auzit deasupra mea un glas strident:

– Așadar: “Mai bine decât oricând, părinte egumen, cu sfintele rugăciuni ale Sfinției-Voastre?!”.

Atunci am încremenit, încovoindu-mă, de parcă aș fi avut sciatică. Iar când, în cele din urmă, m-am hotărât să ridic ochii la stareț, el se uita la mine cu o asprime neprefăcută. Dar, băgând de seamă groaza mea, a spus cu blândețe:

– Ia seama, Gheorghe, că îndrăzneala pe nimeni nu a dus la bine!

Și, aruncându-și pe spate sacul cu milionul de ruble sau poate cu pesmeți, s-a îndreptat scârțâind pe zăpada înghețată, către corpul de chilii. Iar eu am rămas cu gura căscată și nu vedeam decât cum se legăna la fiecare pas pingeaua desprinsă de gheata vistiernicului.

Așadar, era un adevărat Pliușkin [Pliușkin – personaj din romanul Suflete moarte al lui N.V.Gogol.]! Doar că era sfânt!

Cum a spus un protoiereu onorabil din Piter: “Un an la mănăstirea Pecerska din Pskov face cât cincizeci de ani de academie duhovnicească”. Însă modul în care învățăm din aceste lecții este un alt aspect. Dar aceasta este deja altă problemă și, trebuie să recunosc, una foarte tristă.

Apropo de Pliușkin, în comparație cu acesta, părintele Natanail era mult mai sobru, niciodată nu glumea. În afară de faptul că tremura pentru fiecare copeică a mănăstirii, se repezea frenetic să stingă toate becurile electrice care ardeau degeaba, economisea apa, gazul și, în general, tot ceea ce putea fi păstrat și economisit.

Ținea cu strictețe la rânduielile de veacuri ale mănăstirii și la vechile regulamente monahale. De exemplu, nu putea suporta ca vreunul dintre frați să plece în concediu. Deși concediul medical se cuvenea celor ce aveau nevoie de el, părintele Natanail totuși nu accepta și nu suporta deloc lucrul acesta. Nici el, se înțelege, în toți acei cincizeci și cinci de ani de mănăstire nu fusese niciodată în concediu. Nici părintele egumen Gavriil nu se bucurase niciodată de concediu și se uita chiorâș la cei ce veneau la el cu astfel de rugăminți.

Odată, țin minte, egumenul i-a dat totuși binecuvântare unui ieromonah să plece vara în concediu. De binecuvântat, l-a binecuvântat, dar bani pentru drum i-a poruncit să ia de la vistiernic.

Eu atunci aveam ascultare să supraveghez incintă mănăstirii, lângă Biserica Adormirii, și am fost martor la acea scenă. Totul a început cu faptul că ieromonahul, pregătindu-se pentru concediu, s-a înfățișat la ușa chiliei părintelui Natanail și a bătut îndelung, dar nu a primit niciun răspuns. Vistiernicul, pricepând îndată despre ce era vorba, s-a ascuns și nu a deschis. Atunci părintele a hotărât să-l ia pe părintele vistiernic cu binișorul. S-a așezat pe o bancă la o oarecare depărtare și a început să aștepte. După patru ceasuri, uitându-se cu băgare de seamă în toate părțile, părintele Natanail a ișit în curte, și îndată ieromonahul l-a ajuns din urmă și i-a arătat binecuvântarea scrisă a egumenului, cerându-i bani de drum.

Văzând hârtia, părintele Natanail a încremenit, de parcă i se prăbușise tot sufletul, iar apoi chiar s-a prăbușit cu jale la pământ și, ridicându-și mâinile și picioarele în sus (ieșindu-i astfel de sub dulamă ghetele rupte și izmenele albastre decolorate), a început să strige foarte tare:

– Ajutor! Săriți! Hoții!!! Vor să le dau bani! Vor concediu! S-au plictisit de mănăstire! S-au plictisit de Maica Domnului! Hoții! Ajutor! Săriți!!!

Sărmanul părințel, de groază, s-a chircit jos, iar turiștii străini care se aflau în curtea mănăstirii au încremenit. Luându-se cu mâinile de cap, ieromonahul a fugit în chilia lui cât l-au ținut picioarele. Iar egumenul, stând în balconul de la stăreție, a urmărit toată scena extrem de mulțumit.

Mare bucurie aveam când primeam ascultare să-l ajutăm pe părintele Natanail la conducerea grupurilor de excursioniști prin mănăstire. De regulă, lui i se încredința să conducă persoane deosebit de importante. Îndatoririle noastre de frați începători cereau doar să descuiem zăvoarele acelea vechi și să le deschidem vizitatorilor ușile grele ale bisericilor. În restul timpului îl ascultam pe părintele Natanail.

Și aveam ce asculta. Părintele Natanail era continuatorul tradiției învățătorului său, arhimandritul Alipie, care apărase mănăstirea și credința în Dumnezeu în vremurile prigoanelor lui Nichita Hrușciov. Darul cuvântului înțelept, uneori și neîndurător al arhimandritului Alipie, fusese moștenit de părintele Natanail.

În acei ani ai ateismului, cetățenii sovietici, când veneau la mănăstire, se așteptau să vadă orice: obscurantiști, șarlatani, oameni întunecați la minte, lipsiți de omenie, așa cum întâlneau în realitate, nu așteptau să vadă oameni inteligenți și înțelepți, oameni neînfricați și liberi în cuget, care știau și ceea ce vizitatorii nici măcar nu bănuiau. Numai după câteva minute, pentru excursioniști devenea clar că asemenea oameni nu întâlniseră în toată viața lor.

Odată, prin anul 1986, conducerea de partid din Pskov a adus la mănăstire un înalt funcționar de la Ministerul Căilor Ferate. Părea un om incredibil de liniștit și serios; nu punea întrebări stupide, de genul: “În ce corp de clădire locuiesc soțiile monahilor?”, nici nu întreba de ce Gagarin a zburat în cosmos și nu L-a văzut pe Dumnezeu. Însă, în cele din urmă, după o discuție de două ceasuri cu părintele Natanail, funcționarul, uimit de personalitatea interlocutorului său, a zis:

– Ascultați, sunt pur și simplu zguduit de discuția cu dumneavoastră! Un asemenea om, interesant și original, nu am întâlnit în toată viața mea. Însă permiteți-mi să vă întreb: Cum puteți dumneavoastră, cu mintea pe care o aveți, să credeți în… Înțelegeți dumneavoastră în ce! Numai știința dezvăluie omenirii noi și noi orizonturi! Și în știință Dumnezeu nu există! Iertați-mă, dar pur și simplu nu este nevoie de El. Iată, anul acesta se apropie de Pământ, din adâncurile Universului, cometa Halley. Și savanții, închipuiți-vă, au calculat exact tot itinerarul ei! Și viteza! Și traiectoria! Și pentru aceasta, iertați-mă, nu este nevoie nici măcar de vreo idee despre Dumnezeu!

– Cometă, spunței? Halley? a spus părintele Natanail, scuturându-și barba. Înseamnă că, dacă au calculat totul în legătură cu această cometă, nu este nevoie de Dumnezeu? Mda, înțeleg! Dar ia închipuiți-vă că m-ați angaja pe mine la calea ferată și mi-ați da hârtie și creion. După o săptămână, v-aș putea spune exact când și în ce direcții circulă trenurile. Însă aceasta nu înseamnă că nu există conductori, dispeceri, mecanici… ministrul căilor ferate?! Existența unui conducător este un lucru necesar în orice domeniu.

Însă asemenea discuții nu se sfârșeau întotdeauna la fel de bine. Odată, a venit la mănăstire un grup de excursioniști, a cărui componență ni s-a comunicat în șoaptă: copiii membrilor CC [CC – Comitetul Central al Partidului Comunist]. Nu știu dacă într-adevăr era așa, dar tinerii păreau foarte needucați. Era tineretul “de aur” al Moscovei, de la jumătatea anilor ’80, pe care eu îl cunoșteam destul de bine. Tinerii bufneau mereu în râs, arătau cu degetele înspre monahi și puneau cele mai stupide întrebări. Dar nu aveam ce face și părintele Natanail i-a însoțit prin mănăstire.

Excursia a început cu peșterile. La intrare exista o chilie foarte mică cu o ferestruică. În acea chilie, la începutul veacului al XIX-lea, s-a nevoit un zăvorât, ieroschimonahul Lazăr. Tot acolo este și îngropat. Deasupra pietrei funerare atârnă lanțurile lui și crucea grea de fier.

– În această chilie s-a nevoit douăzeci și cinci de ani, un zăvorât, ieroschimonahul Lazăr, a început incursiunea sa părintele Natanail. Vă voi povesti acum despre acest minunat nevoitor.

– Dar unde mergea Lazăr ăsta al vostru la toaletă? a întrebat tare unul dintre tinerii excursioniști. Iar tovarășii lui se tăvăleau pur și simplu de râs.

Părintele Natanail a așteptat răbdător ca ei să se potolească.

– Unde mergea la toaletă? Păi, haide să vă arăt acum!

I-a scos din peșteri pe excursioniștii cei nedumeriți și i-a dus prin toată ograda mănăstirii, care era ascunsă de ochii străinilor. Acolo, într-un loc izolat, era o mică toaletă veche. Aliniindu-i pe excursioniști în semicerc în fața ei, cum se face de obicei în muzee, părintele Natanail a arătat solemn cu mâna spre toaletă și a grăit:

– Iată, aici mergea ieroschimonahul Lazăr la toaletă! Iar acum stați și priviți!

Și, întorcându-se cu spatele la tinerii uimiți, i-a lăsat singuri.

Când aceștia și-au venit în fire, mai-marele grupului l-a găsit pe egumen și și-a exprimat indignarea față de ceea ce se întâmplase, la care părintele egumen a răspuns:

– Arhimandritul Natanail mi-a adus la cunoștință ce anume v-a interesat. Și tocmai aceasta v-a și arătat. Mai mult nu vă pot ajuta!

Trebuie să ținem cont de faptul că ne aflam în anul 1984, iar pe atunci nimic nu era atât de simplu. Se puteau întâmpla și lucruri grave. Însă egumenii Mănăstirii Pecerska din Pskov erau prin tradiție oameni tari.

NESFINȚII SFINȚI și alte povestiri, Arhimandritul Tihon (Șevkunov), EDITURA EGUMENITA, 2013

pp. 66-75.

 în limba rusă aici.