Primul sfetnic al lui Ştefan cel Mare – Manoil Grecul

Iarnă grea la Suceava

Iarna anului 1466-1467 veni peste Ţara Moldovei pe neaşteptate. După câteva zile călduţe spre sfârşitul lui noiembrie se zburli timpul şi peste noapte vântul aduse o zăpadă măruntă, umedă şi lipicioasă. Întreaga Suceavă fu acoperită de albul imaculat al zăpezii. În scurtă vreme se instală o iarnă geroasă. Cu toate acestea viaţa clocotea din plin în bătrâna Suceavă. Trecură frumos cu hăituri, urături şi semănături Crăciunul şi Sf. Vasile. Numai la o casă destul de arătoasă din apropierea palatului domnesc domnea o aşteptare grea. Toţi cei ai casei vorbeau în şoaptă, înţelegându-se mai mult din priviri. Aici zăcea pe patul de moarte un mare şi înţelept boier pre nume Manoil. Cine era acest Manoil şi din ce cauză chiar Măria sa voievodul Ştefan îi făcea vizite fie pentru a-l încuraja, fie  pentru a-i cere sfatul într-o chestiune ce nu  suferea amânare? Ba încă şi pe vraciul său îl trimise vodă de câteva ori, poate găseşte vreun leac, care i-ar potoli suferinţele lui Manoil. Bătrânul demnitar fu îngropat cu mare cinste şi pohvală într-o zi însorită şi geroasă, la câteva zile după Bobotează.

Boier de viţă bizantină

Pentru început, iubite cititorule, dacă a-i dori să ştii cine era acest Manoil şi ce îl făcea pe marele voievod să-i poarte atâta cinste acestuia, ar trebui cel puţin să răsfoim împreună volumele unde sunt adunate unul câte unul documentele emise de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. Aceste hrisoave scrise cu slovă chirilică pe hârtie sau pe pergament, de fiecare dată aduc numele tuturor membrilor Sfatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, care sunt înşiruiţi într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare. Aici vei afla numele unor vestiţi boieri şi demnitari, mari vornici şi mari logofeţi, vistiernici şi spătari, comişi şi pârcălabi şi atâţia alţii.  Prin aceasta vroiam să vă aducem la cunoştinţă  că, în primii zece ani de domnie a lui Ştefan, de fiecare dată  (cu excepţia a câteva luni din 1457), primul în rândurile marilor demnitari şi sfetnici domneşti ai voievodului a fost acest bătrân boier Manoil, numit în izvoarele vremii „pan”  Manoil Grecul, Manoil Protopopovici, Manoil cel Mare, Manuil, Mănăilă. De unde venea Manoil şi ce l-a făcut pe Ştefan cel Mare să-l ridice pe acest om la un rang boieresc atât de înalt? Oricât de zgârcite în informaţii nu ar părea documentele şi cronicile din prima jumătate a sec. al XV-lea, dar acestea, atât cele ale ţării, cât şi cele străine, conţin destul de multe date şi referinţe cu privire la viaţa şi activitatea lui Manoil.

Trebuie să recunoaştem  că această personalitate marcantă din sec. al XV-lea ne-a atras atenţia de mai multă vreme, făcându-ne să irosim multe forţe pentru a-i căuta rădăcinile şi a-i urmări activitatea pe parcursul vieţii sale. În cele din urmă am reuşit să constatăm că Manoil se trăgea dintr-o familie de greci stabiliţi în Ţara Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care se refugiase în Moldova din Imperiul Bizantin pe cale  de dispariţie sub loviturile otomanilor.  Tatăl lui Manoil (nu am reuşit să identificăm numele) era preot şi ajunsese la rangul de protopop într-unul din ţinuturile Ţării Moldovei. În anumite împrejurări protopopul ajunsese o persoană de încredere la curtea domnească a lui Alexandru cel Bun şi a fiilor acestuia Iliaş şi Ştefan. Deoarece era o persoană cu multă ştiinţă de carte grecească şi slavonească, protopopul a fost însărcinat cu importante misiuni diplomatice şi bisericeşti în străinătate, făcând parte din delegaţia Moldovei la conciliile de la Florenţa şi Constanţ, întruniri, care urmăreau scopul unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, care din nefericire nu a fost realizată. Pe lângă toate acestea, protopopul l-a înzestrat pe fiului său Manoil nu numai cu nume împărătesc (pe atunci împărat al Bizanţului era Manuel II Paleolog (1391-1425)), dar şi cu multă ştiinţă de carte. Nu se ştie cu exactitate unde şi când s-a născut Manoil, dar calculele noastre par să ne arate că s-a născut pe la mijlocul primului deceniu al sec. al XV-lea, se prea poate chiar în Moldova, căci ajuns la maturitate el se împământenise de-a binelea, cunoştea limba ţării şi nu era considerat străin. I se spunea Manoil Grecul sau Protopopovici datorită faptului că era fiul unui protopop de neam grec.  Se pare, Manoil se cunoştea din copilărie cu fiii lui Alexandru cel Bun, fiind aproximativ de aceeaşi vârstă cu ei.  Aceştia, ajungând voievozi şi cunoscându-i calităţile, l-au atras pe Manoil în activităţile de la curtea domnească şi în scurtă vreme îl vor  include în Sfatul domnesc. Deşi pe atunci în Moldova timpurile erau deosebit de tulburi, de aici încolo, până la domnia lui Ştefan cel Mare eroul nostru va face o carieră strălucită. După cum mărturisesc izvoarele vremii, în această perioadă  îndelungată, de peste 20 de ani (1436-1457), de până la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, boierul Manoil, încadrându-se  în viaţa politică,  plină de mari frământări şi primejdii, a încercat, ca şi alţi contemporani ai săi, sentimente de mărire şi cădere, apărând sau dispărând de pe arena politică, în funcţie de voievodul care reuşea să ajungă la putere.

Slugă la doi stăpâni? 

Pentru prima dată numele acestui boier este întâlnit în cărţile domneşti ale fiilor lui Alexandru cel Bun – Ilie (Iliaş) şi Ştefan, voievozi în perioada 1436-1442, fiind  membru al Sfatului domnesc din 23 mai 1436, dată după care nu va mai dispare din analele istoriei până la 10 ianuarie 1467, când în plină domnie a lui Ştefan cel  Mare se stinge din viaţă.  Deşi cei doi fraţi Ilie şi Ştefan domneau împreună, ei au ajuns la o înţelegere  de a-şi împărţi moşia tatălui lor – Ţara Moldovei – în două părţi. Iliaş stăpânea Ţara de Sus, iar Ştefan Ţara de Jos. În asemenea condiţii pan Manoil se vede cunoştea foarte bine principiul că nu este bine să fie slugă concomitent la doi stăpâni. De aceea acceptă propunerea lui Iliaş voievod de a intra în slujba lui ca adept  fidel şi susţinător al său, precum  şi al fiilor săi – Roman şi Alexăndrel. Afirmăm aceasta, deoarece atât  timp cât  s-a aflat Ilie la tron, Manoil este  permanent printre boierii Sfatului domnesc. Voievodul, acordându-i toată încrederea, îl numi deja prin 1438 în funcţia deosebit de înaltă de pârcălab şi administrator al ţinutului Hotin, unde s-a aflat cu anumite întreruperi până în vara anului 1455.

Trebuie să spunem că pe atunci cetatea Hotinului era una dintre cele mai importante în sistemul defensiv, vamal şi economic al Ţării Moldovei.  Nu întâmplător vechea cetate era râvnită nu numai de cei doi fraţi rivali, dar şi de regele  Poloniei, Marele Duce al Lituaniei ş. a. Cu toate acestea pan Manoil a ştiut să diriguiască cu pricepere cetatea, să o apere când era în primejdie, să-i deschidă larg porţile când veneau solii cu mesaje de pace din partea vecinilor.

În anii ‘30-‘40 ai sec. al  XV-lea  în timpul războaielor fratricide pentru tronul Moldovei, în relaţiile complicate de atunci a fost implicat ca pârcălab de Hotin şi pan Manoil. La un moment dat după tragicul eveniment al orbirii lui Iliaş voievod, Marinca, soţia acestuia, îl sili pe pârcălabul hotinean Manoil să cedeze, în 1444, în mâinile lui Ioan, castelanul de Czystov, şi ale lui Petru Odrovanski, palatinul din Liov,  trei cetăţi din nordul Moldovei –  Hotin, Ţeţina şi Hmeliovul, în scopul redobândirii tronului cu ajutorul polonilor. Însă Manoil nu s-a grăbit să aducă la îndeplinire această poruncă, păstrând cetatea sub controlul său. Aceasta mai însemnă că puternica cetate a Hotinului a continuat în acele vremuri grele să rămână în stăpânirea moldovenilor. În domnia lui Ştefan al II-lea, panul Manoil a fost  în dizgraţie sau în opoziţie faţă de acest voievod, căci făcuse  parte din tabăra lui Iliaş voievod.

Situaţia se schimbă o dată cu venirea la tronul ţării, în 1447, a lui Roman voievod, fiul lui Ilie, în tabăra căruia se afla şi boierul pan Manoil, în Sfatul domnesc el figurează al doilea şi e numit “Manoil cel Mare”.   Manoil rămâne fidel lui Roman chiar şi în perioada când acesta pierde tronul în folosul unchiului său Petru. După unii istorici, Manoil s-a retras împreună cu Roman în Podolia la susţinătorul lor, regele Poloniei, păstrând, totodată, şi controlul asupra Hotinului. În împrejurări necunoscute Roman este otrăvit de nişte boieri ai săi, dar Manoil rămâne în  aceeaşi tabără a fiilor lui Iliaş, de astă dată a lui Alexăndrel, fratele mai mic a lui Roman, pe care îl susţine în tentativa sa de a dobândi tronul Ţării Moldovei  în 1449 cu sprijinul leşilor. Dealtfel,  Manoil este considerat chiar epitrop (tutore) al minorului Alexăndrel,  jucând un rol dintre cele mai importante, fie ca sfetnic, fie ca pârcălab de Hotin, deoarece ulterior în Sfatul domnesc a lui Alexăndrel vodă el ocupă poziţia a doua, rămânându-i fidel până la moartea acestuia în 1455.

În scurta  domnie, de doi ani, Bogdan voievod, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut numeroase ciocniri  militare cu Alexăndrel, care intra în ţară pe la Hotin cu scopul de a-şi redobândi tronul, fără să reuşească. În aceste războaie (1449-1451) pan Manoil s-a aflat în preajma lui Alexăndrel şi a participat activ la acţiunile militare în calitate de pârcălab de Hotin. În timpul când Alexăndrel se  refugiase în Polonia, căutând  sprijin din partea regelui (pe care, de altfel l-a şi obţinut) împotriva lui Bogdan, pârcălabul pan Manoil a reuşit să menţină controlul lui Alexăndrel asupra cetăţii Hotinului. Ca pârcălab de Hotin, el înlesneşte trecerea peste Nistru a unui corp de oaste de moldoveni, susţinători ai lui Alexăndrel şi a polcurilor poloneze. În această acţiune îndreptată împotriva lui Bogdan pan Manoil joacă un rol important, salvându-i pe leşi de la înfrângerea totală în lupta de la Crasna în toamna lui 1450. Pentru Manoil aceste evenimente au constituit încă un examen de fidelitate stăpânului său, soldându-se pentru el, totodată, cu acumularea unei importante experienţe militare. Până la sfârşitul scurtei sale domnii, Bogdan voievod, în ciuda victoriilor obţinute asupra rivalului său Alexăndrel, nu a reuşit să-şi impună controlul asupra cetăţii Hotin, care a rămas în mâna pârcălabului Manoil şi a voievodului pribeag.

Următoarele tentative ale lui Alexăndrel de a veni la tronul ţării, confruntându-se de astă dată cu Petru voievod, vor porni de fiecare dată dinspre Hotin, aceasta arată că relaţiile lui Manoil cu Alexăndrel erau dintre cele mai strânse şi că acest pârcălab continua să deţină controlul cetăţii. Numai după moartea lui Alexăndrel (1455), Petru Aron, în ultima sa domnie (mai 1455 – aprilie 1457), reuşeşte să-l atragă de partea sa pe influentul boier Manoil. Cu începere din vara anului 1455 acesta figurează permanent în Sfatul domnesc, până la detronarea  lui Petru  de către Ştefan cel Mare. Pentru a lichida o eventuală opoziţie de la Hotin, Petru Aron îl aduce pe Manoil în capitală, încredinţându-i al doilea scaun în Sfatul domnesc, dar lipsindu-l de rangul de pârcălab. Prin această manevră voievodul obţinu controlul asupra cetăţii Hotin. Pan Manoil, văzându-se tras pe sfoară, a acceptat cu amărăciune schimbarea, dar nu l-a iertat pe voievod, aşteptând o împrejurare favorabilă pentru a se răzbuna. Ocazia apăru la începutul  lui 1457. Se consideră că un important grup de boieri din Sfatul domnesc al lui Petru Aron, printre care şi pan Manoil, fiind în strânsă legătură cu Ştefan, încă până la intrarea acestuia în ţară, au urzit un complot împotriva celui dintâi. Drept urmare, nouă mari boieri, inclusiv Manoil, au fost  acceptaţi  imediat în Sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, care i-a instalat în scaunele cele mai înalte.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu intenţiile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai domnitorului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani? În asemenea împrejurări considerăm că Manoil a reuşit să se impună în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu  cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat, probabil, ascensiunea sa politică ulterioară.

Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut acestui mare demnitar în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte proprietăţi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

După cum a-i observat din secvenţa trecută, iubite cititorule, prin 1456 şi începutul anului 1457 înţeleptul şi experimentatul boier Manoil a fost pus în faţa faptului  de a arunca din nou zarurile. Atât pe el, cât şi pe alţi boieri din Sfatul domnesc îl dezamăgi  politica domnului Moldovei  Petru Aron de a face cedări în toate „părţile”. De acea a început cu înfrigurare căutarea unui nou domn. Aceasta a coincis cu intenţiile lui Ştefan de a lua tronul domnesc al Ţării Moldovei. Punând una lângă alta zgârcitele informaţii din acea perioadă, se observă destul de clar faptul că o grupare importantă în număr de nouă boieri în frunte cu pan Manoil îl acceptase pe Ştefan ca viitor domn încă înainte de lupta de la Doljeşti din primăvara anului 1457. De aceea  încoronarea tânărului voievod s-a făcut cu susţinerea şi îngăduinţa deplină a acestei importante grupări boiereşti. Cei drept la împărţeala dregătoriilor şi a scaunelor din Sfatul domnesc  acestora li s-a acordat toată cinstea şi încrederea.

În slujba lui Ştefan cel Mare

Nu se cunosc în detaliu evenimentele, dar este cert că, în scurtă vreme după venirea la tronul ţării a lui Ştefan cel Mare, pan Manoil  apare în Sfatul domnesc al acestuia, fiind menţionat chiar în primul document emis la 8 septembrie 1457, în care sunt enumeraţi membrii Sfatului. Tânărul voievod hotărî (şi acţiunea îi reuşi) să-l atragă pe pan Manoil de partea sa, deşi acesta odinioară luptase împotriva tatălui său, Bogdan al II-lea,  şi  făcuse parte din Sfatul domnesc al rivalului său Petru Aron, aşezându-l foarte aproape de el în Sfatul domnesc, poate din considerentul că Manoil era pe atunci unul dintre cei mai experimentaţi, înţelepţi şi mai competenţi boieri ai Ţării Moldovei în probleme de politică internă şi externă. Acest pas diplomatic, am spune, al lui Ştefan cel Mare faţă de Manoil a fost făcut în corespundere cu planurile sale de a atrage de partea sa un număr cât mai mare de boieri, care se aflau în taberele  ostile sie.

De aici încolo, pe  parcursul a 10 ani, până la 10 ianuarie 1467 (ultima menţiune a lui Manoil  în uricele domneşti), el a rămas permanent unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli sfetnici ai voievodului în treburile ţării, figurând în Sfatul domnesc primul sau al doilea. Chiar şi  unchiul lui Ştefan cel Mare, Vlaicul, în divan este alături de Manoil, dar în  majoritatea cazurilor în urma lui.

Locul pe care îl ocupa Manoil în Sfatul domnesc ne duce la gândul că în primii zece ani de domnie a lui Ştefan cel Mare multe din cele mai importante probleme de stat erau abordate şi rezolvate cu participarea directă şi foarte activă a lui Manoil.  Fiind sfetnic apropiat al lui Ştefan cel Mare, el a participat la elaborarea celor mai însemnate acţiuni de politică internă şi externă a Ţării Moldovei. Printre acestea sunt şi acţiunile voievodului moldovean împotriva coroanei poloneze în vederea înlăturării definitive  din joc a rivalului său politic Petru Aron,  precum şi cele de recuperare a cetăţilor Hotin şi Chilia. După toate probabilităţile,  lui pan Manoil i s-a cerut  sfatul când tânărului voievod îi veni vremea să se căsătorească,  la alegerea unei candidaturi mai potrivite, de asemenea şi atunci când domnitorul luă hotărârea de a construi mănăstirea Putna, când încerca să-i readucă în ţară pe boierii pribegi, în acţiunile sale întreprinse în vederea  înlăturării rivalilor săi la tronul ţării, în politica sa de centralizare şi de transfer de putere din mâinile diferitelor grupări ale marii boierimi în cele ale domnului ş. a.

Care a fost, totuşi, suportul apariţiei şi menţinerii în prim planul vieţii politice a lui Manoil mai bine de 30 de ani (despre începuturile carierei politice ale lui Manoil vezi numărul precedent), inclusiv 10 ani în domnia lui Ştefan cel Mare?  În urma cercetărilor efectuate am reuşit să stabilim  că pan Manoil s-a impus în faţa mai multor voievozi datorită faptului că era un om cu multă ştiinţă de carte pentru vremea sa. Aceasta l-a înarmat cu un orizont larg şi cu cunoaşterea profundă a situaţiei politice din  această parte a Europei,  împrejurare, care a  determinat ascensiunea sa ca personalitate politică şi militară.

Astfel, datorită unor calităţi personale, precum şi cunoştinţelor de care dispunea, fiul unui simplu protopop a făcut o strălucită carieră pe parcursul a peste 30 de ani. Ajuns în anturajul voievozilor moldoveni încă în anii ‘30 ai sec. al XV-lea, Manoil Grecul a deţinut importante dregătorii, cum ar fi cea de membru al Sfatului domnesc (1436-1438), pârcălab de Hotin (1438-1455), apoi din nou sfetnic apropiat al lui Petru Aron (1455-1457) şi, în cele din urmă, al lui Ştefan cel Mare (1457-1467).  Neîndoielnic, apogeul carierii sale, pan Manoil îl atinge în prima perioadă de domnie a lui Ştefan cel Mare, când este sfetnic foarte apropiat al vestitului voievod,  ocupând permanent poziţia întâia sau a doua în Sfatul domnesc, contribuind la consolidarea ţării sub toate aspectele.

Peregrini de la Zograf

Era pe la sfârşitul verii 1462 când în amurgul unei zile de august  bătură în poarta curţii lui pan Manoil doi bătrâni călugări. O slugă deschise în grabă întrebându-i ce doresc, crezând că sunt de la vreo mănăstire din partea locului veniţi în scopul de a strânge „jertfă”. Dar se înşelase fiindcă aceştea veniseră tocmai din Sfântul Munte Athos, dincolo de Ţarigrad (fosta capitală a Bizanţului) şi doreau numaidecât să-l vadă pe pan Manoil. În seara aceea boierul nostru era deja acasă, căci  se întoarse mai devreme de la curtea domnească. Pan Manoil îi primi şi îi ascultă cu luarea aminte. După ce s-au închinat la sfintele icoane monahii i-au destăinuit boierului rugămintea lor. După mai multe războaie şi jafuri cumplite din partea „schizmaticilor” (aşa erau numiţi catolicii de către clerul ortodox) şi a „păgânilor” (turcii otomani) Sfânta mănăstire Zograf de la Athos, după cum mărturisiră călugării, a rămas în ruină şi bejanie. De la bătrânul nostru stareţ, spuse unul dintre călugări, am aflat că vestitul voievod al Moldovei Alexandru cel Bun şi mai târziu fiul acestuia, Iliaş voievod au trimis de multe ori ajutoare la Sf. mănăstire. Acum ei aşteaptă îndurare şi de la tânărul voievod Ştefan al Moldovei. Şi au făcut drum lung până la Suceava, pentru a-l ruga pe pan Manoil, care se auzise că are mare trecere la Ştefan voievod şi că acesta ţinea mult la sfaturile bătrânul boier, să pună cuvânt pentru Sf. mănăstire Zograf ca să fie ajutată de domn. În schimb, monahii de la Zograf se vor ruga zi şi noapte pentru sănătatea şi izbânda voievodului, numai ca acesta să le acorde sprijin şi să refacă sfânta mănăstire. Pentru mai multă încredere monahii promiteau că vor trece numele voievodului la Pomelnicul cel mare al mănăstirii şi că ruga lor va ajunge la ceruri.

Până la urmă nu se ştie când şi cum i-a vorbit pan Manoil lui Ştefan despre grijile şi nevoile Sf. mănăstiri Zograf, dar din informaţiile sporadice, care au ajuns până la noi se ştie cu certitudine că în anii următori şi până la sfârşitul vieţii Ştefan a venit cu ajutoare băneşti, cărţi şi scumpe odoare bisericeşti la mănăstirea Zograf. Până astăzi s-a păstrat o carte ce cuprinde „Vieţi de sfinţi” dăruită de către marele voievod mănăstirii de la Sf. Munte Athos încă pe la 1463, apoi în diferite registre şi cărţi domneşti de danie sunt înscrise importante sume de bani, care erau donate acesteia an de an, sume cu ajutorul cărora erau plătite dările Imperiului Otoman, erau reparate biserica şi chiliile, era întreţinută bolniţa mănăstirii şi multe altele. Drept recunoştinţă  monahii de la Zograf  i-au zugrăvit chipul în biserica mare a mănăstirii alături de împăraţii binefăcători ai Bizanţului şi Bilgariei.

Familia şi averile
Izvoarele vremii nu atestă careva proprietăţi, care să fi aparţinut  marelui demnitar Manoil în prima parte a vieţii sale. Această stare de lucruri pare a fi incredibilă, deoarece se ştie că mulţi demnitari de asemenea rang, în epoca evocată, erau înzestraţi de către voievozii ţării, inclusiv şi de Ştefan cel Mare, “pentru slujbă dreaptă  şi credincioasă” cu sate, moşii şi cu alte averi. Manoil, fiind o persoană de origine socială modestă (dar este cunoscut că anume bogăţia, stăpânirea de mari domenii funciare determinau, în primul rând, puterea de influenţă a boierimii de atunci şi prezenţa lor în Sfatul domnesc), numai ştiinţa de carte, probabil, l-a lansat în prim planul vieţii politice de atunci.

O carte domnească din 8 martie 1442 de la Ilie şi Ştefan voievozi, precum şi un rezumat din 1452 ne oferă o altă rară informaţie despre Manoil, precum că el avea copii (“panul Manoil şi copiilor acestuia”), dar numele lor concrete nu sunt dezvăluite. După un alt izvor din 1493, ajuns până la noi doar într-un rezumat ulterior,  aflăm că Anuşca şi Neacşa, fetele lui Mănăilă, vând satul Mănăileşti. În acest caz presupunem că este vorba de fiicele lui Manoil Grecul, care le-a lăsat moştenire un sat ce îi purta numele. Alţi urmaşi ai lui Manoil, fie copii sau nepoţi, nu am reuşit să-i identificăm.

Acest sat, Mănăileşti, vândut de fiice în 1493, pare să fie identificat cu cel menţionat într-un uric de danie  al lui  Ştefan cel Mare din 8 octombrie 1487, fiind localizat de unii cercetători în ţinutul Neamţ.  În baza aceluiaşi izvor din 1493 Vladimir Nicu îl localizează în raion Ungheni, Republica Moldova. Conform izvoarelor documentare din a doua jumătate a sec. al XV-lea şi perioada imediat următoare, au existat şi alte sate, locuri, purtând acelaşi nume: lângă Bacău,  “unde a fost Manoil” pe Prut ş.a. Însă legarea acestora din urmă de numele lui Manoil Grecul se complică din cauza prezenţei în această epocă şi a altor persoane cu numele Manoil: Manoil Gârbovul (1440-1445), Manoil Raiciu (1453), Manoil Şerbici (1439-1444), Manoil Iacovei (1471).

Plecarea lui pan Manoil dintre cei vii în 1467 l-a determinat pe Ştefan să revadă componenţa Sfatului domnesc şi să aducă în imediata sa apropiere pe doi mari boieri, care îi vor fi sprijin pentru mulţi ani înainte. Este vorba de pan Stanciul şi de fiul său Mârza, precum şi de unchiul Vlaicul şi fiul său Duma, personalităţi istorice remarcabile din epoca lui Ştefan cel Mare, despre care vom povesti în secvenţele viitoare.

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 17,24 Iunie, 2004