Puține cuvinte, multă iubire…

Îndrăznesc să afirm că iertarea este o virtute exclusiv creştinească. Până la Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, iertarea nu era cunoscută în lume. Fiecare om răspundea aproapelui său după faptele lui; la rău răsplătea cu rău, la bine răsplătea cu bine. Chiar poporul ales, căruia Dumnezeu i-a descoperit voia Sa, interpreta legea prin prisma unui întuneric lăuntric, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Dumnezeu face cunoscută iertarea prin Hristos Domnul, punând mare accent pe această cheie a raiului, căci „dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15). Mântuitorul acordă un loc mare iertării în viaţa noastră, fiind centrul vieţii creştineşti. Totul începe, continuă şi se termină în iertare. „Iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc. 6, 37), spune Domnul. El este pildă vie de adevărată iertare pe cruce, când durerile îi copleşeau întreaga fiinţă, a iertat. Căci cine iartă puţin, puţin iubeşte, iar cine iartă mult, mult iubeşte. Să nu uităm câte au răbdat şi îndurat martirii, sfinţii şi alţi prigoniţi, răspunzând la durere cu balsamul iertării. Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate, ne învaţă Sfântul Ioan Hrisostom. Iertând, imităm pe Dumnezeu şi mistic ne naştem din nou.

Lipsa de îndurare a inimii omeneşti zace ca o drojdie în adâncul sufletului, aducând multe suferinţe, rătăciri, pierderi de tot felul, risipiri şi agonii. Iertarea, condiţia fundamentală a vieţii noastre, este necesar să ne însoţească pretutindeni, ca să putem culege roade şi în rugăciune, în post, în fapte bune. Altfel, vom fi ca un sac fără fund ce nu poate agonisi nimic bun, deoarece e găurit de ură şi nu e sprijinit pe umerii iertării.

Iertarea este medicamentul fericirii, este semnul sigur prin care se poate cunoaşte dacă avem în suflet o picătură de iubire adevărată. Şi ce este această iubire adevărată? Iubirea care iartă atunci când i-ai greşit. Câţi nu am simţit dulceaţa de negrăit a iertării?!… Spun părinţii din spiritualitatea ortodoxă că a-l ierta pe cel ce te ofensează, pe cel ce te răneşte de moarte este o iubire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inima oamenilor ce au cerut-o. Puterea sfântă de a ierta este o putere dumnezeiască, căci El, în nemărginita Sa iubire, este Cel dintâi care iartă, iartă şi necontenit ne iartă…

Iertarea este o floare rară tot mai greu de cules din sufletele ce zilnic devin tot mai mici. Ce folos că iertăm, dar nu uităm şi, când se tulbură apele inimii noastre, ies la iveală uragane de reproşuri. Fierbem, dăm în clocot şi apoi nu ştim cum să mai punem mirodenii la ce a mai rămas. Oare aşa face Hristos cu noi, ne iartă doar din vârful buzelor? Cât de mult greşim noi lui Dumnezeu şi cât de puţin greşeşte cel de lângă noi nouă. De câte ori ne-a iertat pe noi Dumnezeu şi ne va mai ierta, dacă ne ducem la El cu inima înfrântă şi smerită, plină de pocăinţă, şi cât de mici suntem noi şi plini de neîndurare cu cei din jur? Hristos iartă tot, şterge cu buretele, se comportă cu noi atât de nobil, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, dar noi ? Nu iertăm, nu mângâiem, ci adăugăm întristare la întristare în cugetul inimii. Tolstoi spune că adevărata iertare e atunci când ierţi tot, altfel nu e iertare.

Cum răspundem noi la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne îndeamnă „Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora… după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.” (Col. 3, 13)? „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.” (Efes. 4, 32)

Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire, Ed. PIM, Iași 2013, p.47-49