Răbdare până la Dumnezeu (Plânsetul lutului)

Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea.

Și atunci mă prinde un dor de mama, de rochia ei cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa mă cuibăresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.

”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat, părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile cuvîntului. Păzește cuvîntul.”

Ion Bradu