Religie bărbătească

Aş vrea ca în planul rugăciunii, poporul nostru să aparţină tipului oriental (sau occidental, dar nu celui contemporan, ci celui medieval). Criteriul – spiritul de rugăciune al bărbaţilor. Exemple? Poftim. Priviţi fotografiile moscheilor. Bărbaţii aliniaţi în rânduri drepte fac plecăciuni concomitent. Voce bărbătească răsună din minaret. Bărbaţii stau şi ascultă predica. Sunt şi femei, dar ele nu se văd. Religia masculină este evidentă. Însă Orientul nu este neapărat musulman. Veţi vedea acelaşi imagine şi în bisericile din Orient. Şi acolo bărbatul este şi pe amvon, şi în biserică. Iar Occidentul demult s-a feminizat.

Tot aşa trebuie să fie creştinismul. Apropo, adevăratul creştinism este anume aşa. Dar creştinismul autentic, nu cel de caricatură, cu care deja ne-am obişnuit. Când vorbesc despre Occidentul medieval, spun că ostaşul, savantul, precupeţul, meşteşugarul au constituit majoritatea enoriaşilor. Bineînţeles, erau şi femei, dar ele nu ieşeau în evidenţă. Spre lauda smereniei lor, ele nu au tins să iasă în evidenţă. Vocile bărbăteşti cântau în strană, vocile bărbăteşti răsunau de pe amvon, şi tot vocile bărbăteşti spuneau „Amin!” la sfârşitul predicii. Aşa a fost, şi aşa e corect.

Dar de la o vreme încoace creştinismul s-a cam diluat. Femeile – din fire, instinctiv – au continuat să creadă, în simplitate, pentru care merită cinste şi laudă. Iar bărbaţii s-au îmbolnăvit de mândrie, de desfrânarea minţii, de îndoială…

Chiar dacă ei înşişi nu mai credeau în aceasta, bărbaţii au început să exprime teorii, chipurile că femeile nu pot fără kirche, kinder, küche, iar noi nu avem nevoie de acestea. Au început să atribuie religiei rolul factorului de reţinere şi cuminţire a popoarelor şi păturilor sociale supuse. Iată când bisericile au sărăcit în Occident. Au sărăcit de bărbaţii rugători. În timp ce femeile – spre cinstea şi lauda lor – fie, nepătrunzând în nebunia minţii şi teoriilor masculine, fie pur şi simplu din dragoste pentru Dumnezeu, au continuat să frecventeze mesa, utrenia, vecernia.

Această boală ne-a contaminat pe neobservate şi pe noi – încă înaintea revoluţiei bolşevice, ceea ce confirmă mult trâmbiţata şi deplina noastră apartenenţă „civilizaţiei occidentale”. Noi, la fel, ne-am obişnuit cu faptul că omul bea, iar muierea se roagă. Omul e pe front, amestecându-şi trupul cu humusul, iar muierea se roagă. Omul se caţără în cosmos, îşi face cariera, roade cărţile de ştiinţă, bea sângele aproapelui pe nemâncate, şi aşa mai departe…

Iar muierea se roagă. Pe alocuri s-au obişnuit deja că e de ajuns şi un singur bărbat în biserică – preotul, iar enoriaşii sunt doar femei. Anume această obişnuinţă malefică de a schimonosi religiozitatea şi îmi provoacă dureri de inimă şi vomă. Este o minciună sinistră şi o distorsionare ce nu încape în minte.

Religia noastră e bărbătească. Ea este îndrăzneaţă şi înţeleaptă, ci nu căldicică şi sentimentală. Absenţa bărbatului în bisericile noastre înseamnă lipsa teologiei, deoarece a înţelege creştinismul şi a-l explica este în stare – cu anumite excepţii – doar mintea bărbatului.
Bisericile trebuie să fie pline de bărbaţi. Rugăciunea în genere este treaba bărbatului, pentru că necesită nu atât sentimente, cât tărie şi atenţie.

Intri într-o biserică occidentală şi vezi o femeie în bonetă, stând în faţa Crucifixului şi rugându-se, fie pentru soarta sa femeiască, fie pentru copiii flămânzi din Camerun. Intri în biserica noastră – şi o vezi pe sufleţica-soră fâlfâind între sfeşnice, punând lumânărele şi şoptind rugăciuni – fie pentru copilaşii neînţelepţi, fie pentru bărbăţelul (berbecuţul?) dispărut. Iată care este dominanta vieţii religioase. Nenorocirea personală a femeii şi ruga şoptită în faţa Chipurilor Sfinte.

Dar unde-s bărbaţii noştri? Beau? Cuceresc munţii în căutarea adrenalinei? Sunt în Africa la safari? La pescuit, făcând bătături pe fund? Fac bani, pentru ca, ajungând la vârsta de „puţin peste” cincizeci, să se mai însoare o dată cu o fetişcană tinerică? Cresc burţile, în loc să-şi crească fiii? Îşi lustruiesc pleşuviile pe perne străine? Ah da, am uitat: stau pe bloguri, cu spumă la gură, antrenându-şi degetele cu tastatura. Unde sunt 90% din acele fiinţe care sunt botezate pentru un scop oarecare, dar din anumite motive nu vin la biserică şi nu-şi antrenează sufletul în rugăciune?

Rolul preoţilor este să aducă această biomasă în biserică, pentru ca ei, curăţindu-se prin rugăciune, să umple bisericile noastre la fel cum fac şi bărbaţii Orientului în moscheile lor. Nu să gâgâie pe forumuri, ca „VIP”-fetiţele despre Kurban Bayrami, ci să simtă deplina responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, familiei şi Patriei.
În acest sens eu sunt un înverşunat fiu al Orientului. Eu aparţin Bisericii în Care sfinţii părinţi sunt la vedere, iar sfintele mame sunt în umbră, la vatră. Eu aparţin Bisericii Care nu are şi nu trebuie să aibă preoţime feminină; în Care toată sfinţenia este oferită bărbatului.

Şi eu am o pretenţie – nu atât faţă de bărbatul contemporan, cât faţă de noi toţi: de ce bărbaţii rugători nu fac majoritatea în bisericile noastre? Ne dăm noi oare seama că această statistică e soră cu moartea? Umpleţi bisericile cu reprezentanţii puternici şi înţelepţi ai primei şi celei mai importante părţi ai omenirii, cu cei care sunt creaţi primii, şi prin aceasta veţi elibera cluburile de noapte, cazinourile, clinicile de reabilitare a narcomanilor şi tot felul de locuri mlăştinoase cu activitate politică bolnăvicioasă. Femeile doar vă vor mulţumi pentru aceasta. Ele sunt sătule până-n gât să tot trăiască printre cârpe, nemernici şi trândavi. Iar transformarea nemernicului şi trândavului într-un om adevărat doar prin lucrarea harului este posibilă.

Mai pe scurt, prieteni, când veţi vedea imagini dintr-o moschee, spuneţi-vă: „Şi noi trebuie să avem aceeaşi mulţime de bărbaţi participanţi la rugăciune. Noi suntem orientali. Altfel nu vom avea izbândă. Vom avea descompunere şi stricăciune cu nume de progres”.

Ei, fraţilor, la treabă?