Revenind la ale noastre…

“Indiferenţa este paralizia sufletului, o moarte prematură”
(A. Cehov)

E vară şi multă lume e în vacanţă. Oricum, cei din jur sunt agitaţi, sunt în căutare, deşi nu prea ştiu ce caută. Unii chiar aleargă, deşi nu ştiu după ce. În schimb, la capitolul fudulie, invidie, bârfire… totul e în regulă.
Izvorul multor probleme este indiferenţa! Aceasta se alimentează din prostie şi nu numai.
Să nu creadă cineva că vreau s-o fac pe deşteptul, că multă înţelepciune am acumulat şi, iată, îi învăţ pe alţii! Atâta doar că mi-i greu pe suflet şi răbufnesc după cele văzute şi auzite zi de zi.
Acum forfotă e doar prin instituţiile de învăţământ. Abiturienţi indecişi vin să depună actele. Sute de tineri vor să devină jurişti, economişti şi specialişti în limbi străine. În rest, lumea a cam uitat de astfel de domenii precum matematica, chimia, biologia, fizica, filologia etc.
În criză e şi învăţământul teologic. Nu se avântă tinerii spre instituţiile de profil nici la noi, nici peste hotare. Şapte şcoli duhovniceşti s-au închis în ultimii ani. Abia de există câteva şcoli în municipiul Chişinău şi una la nord.
Prezint această situaţie pentru a parcurge drumul de la cauze la soluţii.
Acum două decenii, când a pornit renaşterea naţională şi, de rând cu ea, cea spirituală, am simţit o râvnă sinceră a multora de a se apropia şi de a trăi cele sfinte. Slujitorilor le-a revenit o misiune aparte: să redevină luminătorii şi sarea de odinioară a pământului, deci a poporului. Însă ne-am trezit că nu avem personalităţi şcolite, iar înduhovnicite şi mai puţine.
Cei care urmau cursurile academice şi îşi făceau planuri să ajungă mari misionari, cateheţi, nevoitori… au intrat în ceamur, beton, datorii, pentru că trebuiau să scoată edificiile bisericeşti din ruine sau să construiască altele din temelie.
Construcţia bisericilor se sfârşeşte, dar vedem că altele necesită reparaţii, consolidări, pictură ş.a.m.d. Vedem că multe lăcaşuri sunt pustii, în unele nici slujitorii nu se reţin. Mor satele, mor parohiile. Toată lumea crede că mierea e doar în capitală. Astfel, exodul e spre Chişinău şi orăşelele răzleţei ţărişoare. Acelaşi gând îl au şi slujitorii de la ţară, care-şi zic: „De-aş fi în capitală!”
E greu, nu-i uşor, iar cei care vor un trai, numit în limbaj modern „decent”, încearcă să se descurce. Fiecare cum poate şi cu ce-l duce capul. Şi tocmai de aici pornesc vorbele… bancurile cu preoţii. De-a dreptul nu poţi sluji la doi domni, iar confraţii noştri care încearcă s-o facă sunt nevoiţi să dea prioritate activităţii „antreprenoriale” celei spirituale.
Ispita veacului de astăzi e firească – să fim în rând cu lumea! Astfel, noi, preoţii (preotesele), vrem casă, masă, maşină, îmbrăcăminte, odihnă şi multe altele din cele lumeşti. Însă nu ţi le poţi permite din „binecuvântate pricini”. Vorba, care deja devine clasică printre contingentul bisericesc, e aceasta – „bani nu-s, biserica-i săracă!”. Doar brendul „Biserica” creează unora impresia că aici, în casa Domnului, se „învârt” bani mulţi, iar aşa-numiţii „popi” nu mai pot de bine.
Este prea mare decalajul între oameni. Unii poate şi trăiesc nu bine, dar destul de bine, însă raportat la cei care doar există e de câteva procente neînsemnate. Greu o duce lumea, greu o duce o bună parte din preoţi.
Îmi spunea o rudă cum să evităm noi, slujitorii, în linii mari, judecata poporului. Acesta îmi zise: „Să trăiţi puţin mai modest decât clasa medie a comunităţii”. Poate aici e şi mijlocul de aur?! Tot îmi amintesc de vorbele unui preot în vârstă de la Ciuflea, care îi spunea unui părinţel tocmai hirotonit: „De vei fi preot cinstit şi cu râvnă, ispite vei avea, dar te vei învrednici de cuvenita răsplată a Domnului; de foame nu vei muri, dar nici bogat nu vei fi”.
Mulţi slujitori, ca alţi creştini de rând, au găsit unica soluţie – de a aduna bani peste hotare. Sute de preoţi şi preotese hoinăresc disperaţi prin diferite ţări, pentru ca şi mai disperaţi să-i revezi acasă.
Unii spun că „pierdută-i ţara şi nu ai ce face aici”. Unii preoţi încearcă să supravieţuiască pe seama decedaţilor din localitate şi chiar dacă cu botezurile şi cununiile păstoriţii mai pot fugi prin alte sate, atunci cu mortul n-ai încotro. Atunci vino la părinte! De aici vin şi sutele de plângeri că preotul cutare a impus o taxă, altul alta… Vorbe care nu se mai sfârşesc. Bine ar fi dacă s-ar stabili taxele la trebuinţe împreună cu consiliul parohial şi cu adunarea satului, dar şi mai bine ar fi să fie donaţii benevole. Dar…
Este o bună parte din slujitori care încearcă să se descurce prin creşterea animalelor, prin prelucrarea pământului. Domnul să le dea sănătate, bravo lor.
Dacă te scufunzi în şirul problemelor, nu mai dai de capăt. Vreau să revin la învăţământul universitar şi, de rând cu el, la aspectul implementării Religiei în şcolile din republică.
Cred că viaţa de astăzi dictează slujitorilor să îmbine două-trei domenii pentru a se incadra concomitent şi în spaţiul laic. Teologii care optează şi pentru alte facultăţi îi descoperi ulterior în medicină, în învăţământ, precum şi în alte domenii sociale. Avem preoţi profesori, medici, psihologi, asistenţi sociali, care, de rând cu slujirea, mai duc câte o ascultare pentru a se întreţine. Anume astfel de domenii sunt compatibile şi adesea chiar completează slujirea sacerdotală.
Am o pledoarie pentru vremurile de odinioară, când preoţii erau de-a dreptul elita societăţii. Astfel, ne revine sarcina deloc uşoară să revenim la vremurile de „aur”, iar slujitorii să fie luaţi în seamă, ascultaţi şi urmaţi. Însă pentru a avea un cuvânt greu de spus, trebuie să ne formăm duhovniceşte, să trăim lucrurile propovăduite şi să sfinţim locul pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu: comunitatea, şcoala, spitalele, penitenciarele, azilurile şi multe alte instituţii.
Să-l aducem pe Dumnezeu în case, nevoiaşilor, bolnavilor. Să cultivăm virtutea, fiind, în primul rând, noi exemple vii de credinţă, bunătate, smerenie, dragoste… Să descoperim celor din jur alte bogăţii, valori, care sunt nepieritoare, deci veşnice!
Să nu ne minţim pe noi înşine că, deschizând bisericile în zile de duminică şi de sărbători, vom avea oameni care vor veni doar la îndemnul clopotelor. Creştinilor de astăzi le trebuie altfel de clopote, din cele care ar ajunge la inimă. Frumos o spunea Sf. Ioan de Kronştadt, că mai bine de două decenii a căutat sufletele rătăcite în stradă şi prin alte instituţii vulnerabile, pentru ca apoi pe el să-l caute cei însetaţi de cele dumnezeieşti.
Şi dacă timpurile de-a dreptul sunt vitregi în sensul moralei şi învăţăturii noastre creştine, când Biserica lui Hristos este atacată şi ciopârţită, trebuie să creştem o generaţie mai îmbisericită şi mai trăitoare a Ortodoxiei.
Avem toate „instrumentele”, rămâne doar dorinţa, care ar trebui să izvorască din dragoste jertfelnică.
Să ne înrolăm, unul câte unul, în oastea lui Hristos! Să omorâm indiferenţa din noi, pentru a fi vii pentru Dumnezeu.

Preot Octavian Moşin,

“Altarul Credinței” – nr. 5-6, iulie – august 2013