Să facem binele din dragoste pentru Hristos

–  Părinte,  mă tem  atunci  când  mă  gândesc  la  anii grei  ce  ne  aşteaptă.

–  De  ce  te  temi?  Oare  vei  merge  în  iad  să  te chinuieşti  împreună  cu  diavolii?  Să  spui:  „Ajută-mă, Hristoase al meu, să merg în  Rai ca să nu Te mâhnesc, pentru  că  este  dureros  ca  după  atâtea  câte  ai  făcut pentru  mine  să mă ştii  în  iad!’,  aceasta  o înţeleg.  Dar să  vrei  să  mergi  în  Rai  ca  să  nu  te  chinuieşti,  aceasta  nu  are  mărime  de  suflet.  Nu  o  spun  aceasta  ca  să lăsăm  viaţa  noastră  să  devină  dezordonată,  să  facem neorânduieli şi să mergem în iad, dar de multe ori intră  egoismul  la mijloc şi  spunem:  „Să fac  binele  ca să  nu pierd  Raiul’.  Însă  de  am  avea  mărime  de  suflet,  am  cugeta: „Atâţia oameni vor merge în iad, sărmanii,  care nici în această viaţă nu au simţit măcar putină bucurie  adevărată,  iar  eu  să  mă gândesc  la  mine?’.

Sincer  vă spun,  nu mă preocupă unde voi merge.  Pe mine m-am lepădat  demult,  Nu că  vreau  să  fiu  departe  de  Hristos şi  de  aceea  nu  mă  preocupă  faptul  dacă  merg  în  Rai, dar scopul meu  nu este să fac binele ca să merg în rai.  „Chiar  de  mă  vei  lepăda,  Hristoase  al  meu,  tot  mulţu­mit voi  fi,  căci  nu  sunt vrednic de  Rai”.

Astăzi  viata  noastră  a  devenit  lipsită  de  bucurie  şi grea  pentru  că s-a împuţinat eroismul,  mărimea de  su­flet.  Chiar  şi  oamenii  duhovniceşti  gândesc  negusto­reşte.  Ajung  să  trăiască  o  viată,  chipurile,  duhovni­cească, dar de fapt caută să se desfăteze de orice până acolo  încât  să  nu  se  osândească.  Unii  ca  aceştia  socotesc:  „Asta osândeşte? Nu osândeşte.  Deci mă pot desfăta de ea”.  În problema postului spun: „Mâine este vineri.  În  seara  aceasta  pot  să  mănânc  carne  până  la douăsprezece fără cinci. Aşadar adu să mâncăm!  După douăsprezece  nu  mai  merge.  Se  schimbă  ziua,  este păcat”.  Adică vor ca  nici  Raiul să  nu-l  piardă,  dar şi  în această  viată  să  se  desfăteze.  Şi  astfel  prin  prisma acestei  cugetări  negustoreşti  a  lor  văd  şi  cele  despre păcat şi  cele despre iad.  Însă de ar fi gândit cu  mărime de  suflet,  ar  fi  spus:  „Hristos  S-a  răstignit  şi  a  suferit atâtea  pentru  mine  şi  eu  cum  să-L  rănesc  cu  o  faptă păcătoasă  de  a  mea?  Nu  pentru  altceva  nu  voiesc  să merg  în  iad,  ci  pentru  că  nu  voi  putea  suferi  să-L  ştiu mâhnit pe  Hristos  pentru faptul  că sunt în iad”.

Să nu facem binele cu socoteli, ca să luăm plată, ci să  ne  nevoim  din  dragoste  pentru  Hristos.  Orice  fa­cem,  să-l  facem  curat,  pentru  Hristos.  Să luăm  aminte să  nu  aibă  înlăuntru  ceva  omenesc,  iubire  de  sine, interes  etc.  Să  avem  în  minte  că  Hristos  ne  vede,  ne urmăreşte  şi  să  încercăm  să  nu-L  mâhnim.  Altfel  se destramă şi  credinţa şi  dragostea noastră.

Şi  dacă  cercetăm  cele  pe  care  le  facem  în  viata duhovnicească:  nevointă,  post,  priveghere  etc.,  vom vedea  că  toate  ne  ajută  să  avem  şi  o  bună  sănătate trupească.  Doarme cineva pe pat tare? Şi medicii reco­mandă aceasta,  zicând:  „Să dormi  pe saltea tare,  pen­tru  că  nu-ti  foloseşte  să  dormi  pe  moale’.  Sau  facem metanii?  Alţii  fac  gimnastică  să-şi  întărească  muşchii. Doarme puţin? Somnul mult îl moleşeşte pe om.  Nu se spune: „Acesta este adormit,  celălalt este treaz”? Adică cele duhovniceşti pe care le face îl ajută şi la sănătatea lui trupească.  Apoi înfrânarea îl ajută mult pe om.  Vezi cum  şi  cei  care se  ocupă  cu  diferite feluri  de  cercetări etc.  caută  să trăiască o  viată  curată,  să nu  fie  ameţiţi ca  să  aibă  luciditate.  Noi  desigur  nu  ne  înfrânăm  din aceste pricini,  ci dinlăuntrul celor duhovniceşti pe care le  facem  iese  şi  acel  lucru  pe  care  şi-l  doresc  mirenii. Adică  atunci  când  facem  lucrul  duhovnicesc,  din aceasta vine şi sănătatea trupului.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.129-131