Să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate…

Pentru că a fi smerit nu inseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci inseamnă să faci orice, dar conştient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit in limitele rosturilor lui.

Nu inseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalţi pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ţi găseşti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămanand totuşi smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit candva un părinte care vreme de 16 ani a fost stareţul nostru, Părintele Ioan Dinu, şi el zicea că: „Smerit e omul acela care işi ţine locul”, pentru că dacă tu nu iţi ţii locul nici cel de langă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă şi nu îmi ţin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu ştie unde-i locul lui. Şi atunci inseamnă că şi în viaţa de toate zilele, dacă îţi ţii locul şi dacă-ţi afirmi puterea şi voinţa, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorinţa de-aţi desfăşura calităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol in sensul că prin aceasta scazi in smerenie.

Dumnezeu îl primeşte pe om in starea pe care i-a dat-o şi in starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gandesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă aşa este firea lui, dacă aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui.

În momentul în care te-ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine şi o altă cale, iar calea pe care ţi-o alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ţi-e calea şi atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu ştim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar ştim ce putem face noi într-o condiţie sau alta.

Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm in mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie, cu fiecare dintre noi; şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi. Să ne gândim că Domnul Hristos după ce I-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulţime, încât omul acela nu mai ştia cine l-a ajutat. E pentru noi un indemn la smerenie.

Extras din Părintele Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie