Să nu te preocupi de greșealele altora, ci cunoaște-ți slăbiciunea ta

– Părinte, adeseori văd slăbiciunile altora îi judec.

– Boala ta ți-o știi?

– Nu.

– De aceea știi boala celorlalți. Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu ai fi știut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșealele lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face treaba în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine și-l cunoaște și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite pe care le scoate din sine judecă greșit și pe alții.

– Părinte, ce îl ajuta mai mult pe cineva ca să se îndrepte?

– La început, voința. Voința este într-un fel pornirea cea bună. Apoi, unul ca acesta trebuie să înțeleagă că este bolnav și să înceapă tratamentul corespunzator. Pentru că dacă este bolnav și își ascunde boala, cândva va cădea grămada deodată, fără să-și dea seama, și nu se va putea ajuta medical. De pildă, cineva știe că are un început de tuberculoză pulmonară din pricina căreia nu are poftă de mâncare. Îl întreabă: “De ce nu mănânci?”. “Ei, nu-mi place mâncarea aceasta!”, răspunde el. Apoi are dese slăbiciuni și nu poate merge bine. “De ce mergi așa?”, îl întreabă. “A, îmi place să merg încet-încet, zice. Ce, să alerg ca un nebun?”. Nu spune că are slăbiciuni și de aceea nu poate merge. Apoi începe tusea. “De ce tușești?” “Ei, din pricina alergiei!”Nu spune că plămânii îi sunt stricați. Apoi mai scoate câte un scuipat cu sînge. “Ce este aceasta?”, îl întreabă. “Ei, mi s-a iritat laringele”.

– Și toate acestea, Părinte, deoarece nu vrea să-și descopere tuberculoza?

– Da, deoarece o acoperă. O acoperă, o acoperă și după aceea moare de tuberculoză galopantă. Se sparge plămânul, se umplu lighene de sânge, cade jos și în cele din urmă se descoperă boala lui, dar foarte greu mai poate fi ajutat. În timp ce, daca ar înțelege că simptomele care apar sunt de la tuberculoză și ar primi tratamentul corespunzător, s-ar face mai sănătos decât cel sănătos. Vreau să spun că și în viața duhovnicească, acela care își justifică patimile sale primește în cele din urmă o înrâurire diavolească și nu se poate ascunde. Știi ce înseamnă să primească omul înrâurire diavolească? Se sălbăticește, se face fiară, se împotrivește, vorbeste urât, cu obrăznicie și nu primește ajutor de la nimeni.

De aceea toată temelia cea bună este ca mai întâi de toate omul să-și cunoască boala pe care o are și să se bucure că a cunoscut-o. De aici înainte trebuie să primească tratamentul, medicamentele potrivite și să simtă recunoștința față de medic – de duhovnic sau de starețul sau – iar nu să se împotrivească. Iată, acela își întinde mâna ca să-i facă transfuzie; îl înțeapă, îl doare, dar primește, deoarece aceasta îl va ajuta. Sau o operație, câtă chinuire nu are! Dar omul primește s-o facă pentru a se însănătoși.

– Părinte, atunci când știu că, de pildă, o observație aspră mă va ajuta, de ce oare nu o primesc cu plăcere?

– Ascultă, se poate să nu o primești cu plăcere, dar cel puțin îți dai seama că ceea ce ai făcut nu este bine?

– Da, îmi dau seama.

– Ei, dacă îți dai seama, este ceva și aceasta. Vezi, bolnavul ia un medicament care este amar, dar îl primește mai cu plăcere decât o bomboană pentru că își dă seama că îl va ajuta. Dacă nu primește medicamentul amar, nu se vindeca. Trebuie ca omul să-și cunoasă neputința sa, să primească medicamentele, ca după aceea să-l întărească Hristos“.

Cuv. Paisie Aghioritul, Nevoința Duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, p. 148