„Să pictăm în interiorul nostru chipul lui Hristos”

Arhimandritul Melchisedec de la Putna

Familia – încă unul din cuvintele care, în societatea contemporană, pare să se golească de conținut, ba chiar să devină o „oaie neagră”. Și aceasta pentru că „acum este ceasul stăpânirii întunericului” ^{cf. Luca 22:53}, când lucrarea a-tot-dezbinătorului a cuprins întreaga lume. Însă rugăciunea cea de pe urmă a lui Hristos către Tatăl, pentru „întregul Adam”, rugăciune ce continuă și astăzi, în veșnicie, este: „Ca toți una să fie, precum Noi suntem” ^{cf. Ioan 17:21} – „Domnul ne face pe toți o singură familie”, tâlcuia în duh Cuviosul Siluan Athonitul. Purtând acestea în gând, ne-am îndreptat încă o dată către Mănăstirea Putna, spre a lua de la Starețul ei cuvânt pentru cei care doresc și se luptă, în aceste „zile rele”, să rămână în familia lui Hristos, împreună-călători în nevoința de a urma pașilor Săi. (R.H.)

– Părinte Stareț, noi, cei din Biserică, ar trebui să formăm o mare familie duhovnicească. Cum să ajungem la măsura de a-l simți pe cel de lângă mine ca făcând parte din această familie?

– Mai întâi trebuie ca eu să fiu împăcat cu Hristos, și atunci voi fi împăcat și cu aproapele. Niciodată nu trebuie să îi cerem aproapelui să se ridice la măsura pe care poate am atins-o noi. Pe aproapele trebuie să îl luăm așa cum este, nu trebuie să îi cerem să fie iubitor, slujitor și jertfitor. Mai întâi trebuie eu să mă fac iubitor, slujitor și jertfitor. În momentul în care eu voi ști să slujesc, voi reuși să îl determin și pe celălalt să o facă.

Să nu uităm: virtutea are o bună-mireasmă; păcatul are și el întunecimea lui, are și o influență negativă. Avem numeroase cuvinte de la Părinți care ne vorbesc despre lucrul acesta. Așa cum într-o încăpere unde nu pătrunde lumina, nu putem vedea nici păianjenii, nici praful care se așază, dar atunci când pătrunde lumina vedem și păianjenii, și praful, observăm toate neregulile, așa și în sufletul nostru, dacă nu pătrunde Lumina lui Hristos, nu putem vedea limpede lucrurile. Numai atunci când Îl ai deplin pe Hristos în interiorul tău ești om cu adevărat și atunci răspândești în jur o bună-mireasmă, atunci știi cum să iei și greșelile aproapelui. Căci omul duhovnicesc nu va vedea niciodată greșeli la celălalt sau, dacă le va vedea, va ști să le acopere, va ști cum să procedeze. Noi, față de cel păcătos, trebuie să avem o singură atitudine: de compătimire și de acoperire a lui cu rugăciunea noastră.

„Desăvârșirea este un adânc de smerenie”

– Ce înseamnă slujirea aproapelui și până unde ar trebui dusă?

– Am trecut acum, de curând, prin Săptămâna Patimilor. L-am văzut cumva pe Hristos că S-a oprit la un anumit nivel? Am văzut cumva că Hristos S-a mulțumit numai cu o anumită treaptă? Nu. Așa cum am cântat în Vinerea Mare: ca să îl mântuie pe Adam, Hristos S-a coborât la iad, a mers la iad și l-a căutat pe Adam și, găsindu-l pe Adam, a găsit de fapt „întregul Adam”, întregul neam omenesc, neamul adamic, și în felul acesta l-a ridicat.

Nu este o anumită măsură în slujire, cum nu este nici o anumită măsură în smerenie. Să nu uităm: desăvârșirea este un adânc de smerenie. Așa cum în smerenie nu sunt anumite stadii și nu putem să spunem că am ajuns să dobândim smerenia pe deplin, cum nu putem să spunem că am ajuns la virtutea cea mare a dragostei – pentru că acestea merg împreună, așa nici în slujirea aproapelui nu putem spune că trebuie să merg până la un anumit punct. Nu, în slujire nu este măsură, pentru că dragostea nu se poate măsura.

Hristos S-a încins cu ștergarul la Cină și a spălat picioarele Ucenicilor. În ștergar noi trebuie să vedem virtutea cea mare a dragostei, iar în spălarea picioarelor Ucenicilor de către Hristos trebuie să vedem slujirea aproapelui prin fapta bună, cu care suntem datori. Nici în fapta bună nu este măsură. Binele și bunătatea sunt gândirea lui Dumnezeu înfăptuite de noi, oamenii. Când ne așezăm în slujirea aproapelui, când împlinim fapta cea bună, atunci purtăm în noi chipul lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune într-una din epistolele sale că se roagă și se luptă ca Hristos să ia chip în inimile noastre. Ei bine, cum ia Hristos chip în inimile noastre? Un Părinte al Bisericii a răspuns: prin practicarea virtuților. Fiecare virtute este o anumită „culoare” – asemăna virtuțile cu acele culori care alcătuiesc icoana lui Hristos. Deci, să pictăm în interiorul nostru chipul lui Hristos prin mulțimea virtuților pe care trebuie să le înfăptuim. Binele, iarăși, nu are margini. Toată virtutea, toată fapta cea bună nu are margini, ci ea ne duce pe noi din treaptă în treaptă spre marea iubire și spre marea milostivire a Dumnezeului nostru.

De aceea, răspunsurile la toate întrebările pe care le-ați pus până acum se rezumă la unul singur: dacă Îl ai pe Hristos, ai de toate; dacă nu Îl ai pe Hristos, nu ai nimic. Și virtutea, și cuvântul bun, și fapta dreptății, și unitatea într-o comunitate, și smerenia, toate vin atunci când ne înveșmântăm în veșmântul lui Hristos, când Hristos a luat chip înlăuntrul nostru. Spre aceasta să ne silim.

– Și cum să știm că am ajuns la măsura în care Hristos a luat chip în interiorul nostru?

– Niciodată nu vom putea să știm când Hristos a luat chip în interiorul nostru, pentru că în viața duhovnicească, cu cât ne apropiem mai mult de Hristos, cu atât ne vedem mai mici. Cum am zis: desăvârșirea este un adânc de smerenie. Cu cât te smerești mai mult, cu atât te apropii de acea măsură a desăvârșirii. Dar niciodată nu putem să spunem că am atins-o pe deplin, sau că am ajuns la un anumit stadiu. În viața duhovnicească nu sunt anumite stadii, ci este un urcuș lin. În viața duhovnicească omul, la Lumina harului, își vede toate neputințele. Zice un Părinte bisericesc: la Lumina harului lui Dumnezeu, petele se văd și usturimea păcatului este tot mai adâncă, mai acută – dar aceasta numai la Lumina harului.

„Periculos de departe de Hristos…”

De ce avem o lume indiferentă în ziua de astăzi? O lume care, atunci când aude de post, râde, când aude de păcate, face glume pe seama păcatelor? Pentru că ei, fiind cam departe, aș zice eu periculos de departe de Hristos, nu își mai dau seama de păcatul care i-a înconjurat și care, cum spune Sfântul Apostol Pavel, lesne îi omoară, adică îi omoară sufletește. Pentru că păcatul atrage după sine o răceală lăuntrică, duce către nepăsare. Diavolul permanent caută să îl păcălească pe om cu amânarea, și amânarea aduce după sine nepăsarea. Căci, așa cum virtuțile se cheamă una pe alta și se țin una de alta, așa și păcatele se țin unul de altul și împreună îl trag pe om spre cele de jos, până ce își dă seama cât de departe a ajuns și poate să ajungă la deznădejde – cum avem atâtea cazuri. De ce au crescut în lume sinuciderile? Tocmai pentru că oamenii au ajuns periculos de departe de Dumnezeu și nu mai văd o întoarcere. Ei nu cred, marea parte nu cred, sunt indiferenți și atunci când dau de un necaz, de o problemă, nu găsesc o soluție.

Pe când omul duhovnicesc, omul care crede și se silește cât de cât în a merge pe drumul cel bun, acela are în interiorul său echilibru, are pace, are credință sau, mai bine zis, are acea încredințare că Dumnezeu nu îl va lăsa. De aceea, omul duhovnicesc este frumos, este frumos lăuntric, iar frumusețea lăuntrică dă și o frumusețe exterioară. Omul duhovnicesc nu este crispat – este senin, este încrezător, permanent are un cuvânt bun de spus, pentru că toate vin din interior, din adâncul inimii. Iar al nostru Preabun Mântuitor, în care credem și ne încredem, ne-a spus că din vistieria inimii grăiește omul. Iar unul din Sfinții Părinți zice: Silește-l pe om să grăiască, și vei afla ce e în inima lui! Deci, din inimă, de acolo ies absolut toate.

Toată lucrarea noastră aici se dă, între a-L avea și a nu-L avea pe Hristos. Cine Îl recunoaște și Îl vrea, acela rămâne în Viață. „Eu am venit în lume”, zice Hristos, „ca lumea viață să aibă și să o aibă din belșug” ^{Ioan 10:10}. A avea viață din belșug, cum zice Domnul, ce înseamnă? Mai întâi, a crede, a fi în Biserică, a avea Sfintele Taine, a avea o bună-rânduială – și când am zis o bună-rânduială, m-am referit la un program al vieții duhovnicești, adică: știu să mă rog, știu să citesc, știu să merg la biserică; a citi, a avea în minte și în suflet cuvintele Sfintelor Evanghelii și cuvintele Părinților. Toate acestea formează omul lăuntric.

– Părinte, însă mulți dintre noi citim Sfânta Scriptură, citim cărți duhovnicești, avem duhovnic, ne sfătuim cu el, și totuși lucrurile nu par să meargă cum trebuie. Unde greșim?

– În viața noastră, de multe ori, ne grăbim. Graba nu este altceva decât o față a mândriei, a slavei deșarte. Și pentru că ne mândrim și avem oarecare închipuire lăuntrică, de aceea nu avem un anumit urcuș, vedem că nu avem acea pace lăuntrică. Pentru a dobândi pacea, nu trebuie decât să stăruim. A stărui înseamnă a chema numele Domnului, și când omul cheamă numele Domnului se smerește, nu judecă. Atunci, cum spune foarte frumos un Părinte al Bisericii noastre, Hristos vine pe înălțimea minții și zice: „Pace vouă!”, zice simțurilor: „Pace vouă!” – să ieșim din închipuire, din trufie, din slavă deșartă, din cugete necuviincioase și toate celelalte. Și zice Părintele mai departe: Iar de stăruim mai departe în chemarea numelui Domnului și în toată fapta cea bună, atunci Domnul dă pacea Sa mai departe: „Pacea Mea dau vouă” – adică toate simțurile noastre să se miște potrivit cu firea, toate gândurile, cugetele, mișcările minții noastre să se miște potrivit cu firea. Și de omul rămâne mai departe stăruitor (acestea sunt niște trepte din viața duhovnicească), Domnul zice: „Pacea Mea las vouă” – să vă desăvârșiți mai presus de fire, adică să ieșim din simțirea cea trupească și să avem o simțire duhovnicească, și atunci toate din jur, tot ceea ce vedem, tot ceea ce ne înconjoară vedem cu alți ochi. Cuvintele Părinților, de exemplu, sau cuvintele Sfintelor Scripturi devin cuvintele noastre, cugetarea Părinților devine și cugetarea noastră. Într-un cuvânt, toate cele ale noastre – gând, cuget, simțire –, toate se mișcă mai presus de fire și caută să se desăvârșească în Dumnezeu. În felul acesta ne sfințim. Așa au reușit Sfinții: au dobândit virtute după virtute și toate cele ale lor: cuget, simțire, faptă, cuvânt – toate au fost mai presus de fire.

Am să dau un exemplu: dacă vine cineva la noi și vrea să ne fure ceva, omul trupesc imediat se opune, pe când omul duhovnicesc nu cugetă așa. Avem pe Avva Moise, de exemplu, în Pateric, când au venit tâlharii ca să îl fure și el avea haina pusă pe scaun și era așezat, și a simțit că cineva vrea să îi tragă haina. S-a ridicat ușor și a lăsat să i se ia haina. În mintea lui a cugetat așa: „Dacă mi-ar fi trebuit, nu ar fi venit ca să o ia”. Deci, și-a pus în minte o cugetare mai presus de logica omenească, pentru că logica duhovnicească este mai presus de logica omenească. Părinții toți au avut logica și gândirea Sfintelor Evanghelii – și, știm prea bine, evanghelie înseamnă veste bună – adică au intrat în gândirea și logica Dumnezeului nostru, Care vrea ca noi permanent să înfăptuim binele. De aceea, binele și bunătatea sunt gândiri ale lui Dumnezeu înfăptuite de noi, oamenii.

„Să nu răspundem provocărilor”

– Biserica se roagă la fiecare slujbă pentru izbăvirea de războiul cel dintre noi. Ce legătură este între războiul acesta și războiul cel din noi, dinlăuntrul nostru?

– Omul care are pace în interiorul său transmite pacea și celor din jur. Dacă în interiorul meu este pace, voi transmite pace și celor din jur. Războiul meu lăuntric îl potolesc prin chemarea numelui Domnului Hristos, prin înfrânare, prin smerire a cugetului și a simțirii. Când le-am dobândit pe acestea, știu să rezolv și războiul din afară.

Să nu răspundem provocărilor. Diavolul, de multe ori, provoacă prin aproapele, dar omul duhovnicesc simte când este o provocare din aceasta. De aceea, problema numărul unu a omului contemporan este ca el să se întoarcă la Hristos și să rămână cu Hristos. Sau, mai pe scurt, problema omului contemporan este împăcarea lui cu Dumnezeu. Omul contemporan și-a făcut un dumnezeu din materie și din patimi, și L-a înlocuit pe Dumnezeul cel adevărat cu patimile și cu materia, cu banul, în mod deosebit. De aici au crescut egoismul, egocentrismul și egolatria, și e greu să ieși din acest ego când ți-ai creat un astfel de dumnezeu. Dacă Îl ai pe Hristos, care este Viața și Calea și Bucuria și Pacea și Liniștea, atunci ești împăcat cu toți și poți să fii împăcat cu toți.

– Dar ce este pacea lui Hristos și ce ne desparte de ea?

– Pacea lui Hristos este tocmai ceea ce am spus: mișcarea noastră în Dumnezeu – mișcarea gândului, a cugetului, a faptei, a simțămintelor noastre conform cu preceptele Sfintelor Evanghelii, adică cu Cuvântul lui Hristos. Atunci pacea este în interiorul nostru. Ce ne desparte de pacea lui Hristos este ego-ul, egoismul, acesta ne desparte de pacea lui Hristos. Fiul cel risipitor ce a făcut? În mod egoist și-a cerut partea de avuție și a plecat cu ea într-o țară îndepărtată. Când și-a dat seama că este periculos de departe, și-a venit în sine – și este un exemplu pentru noi, că nu trebuie să plecăm periculos de departe de Dumnezeu, să nu încercăm, este riscant; mai bine să stau lângă Hristos și să nu risc niciodată, pentru că riscul nu întotdeauna este și experiență.

„Un popor fără modele e un popor pierdut”

Avem experiența Părinților, avem experiența înaintașilor, avem experiența Bisericii de 2.000 de ani și a omenirii de 7–8.000 de ani, deci avem anumite jaloane după care să ne călăuzim, și nu este nevoie să experiem noi, căci s-ar putea să pierdem, sau să rămânem pe dinafară și să nu ne mai putem întoarce. Calea bătătorită de Sfinții Părinți și de sfinții noștri bărbați este cea mai sigură; a merge pe această cale este lucrul cel mai bun. Cum zice frumos Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus… aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, luați aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” ^{cf. Evrei 12:2, 13:7}. Nicolae Iorga, vorbind despre sfinții noștri strămoși, zice: „Să mergem pe urmele strămoșilor cuminți”.

Dacă ne uităm la sfinții noștri strămoși, nu înseamnă o întoarcere în Evul Mediu, cum zic unii, ci a avea ceea ce au avut ei: călăuza lor au fost Evangheliile, icoanele, bisericile, care au dat sens vieții. De ce avem atâtea Tetraevanghele în bisericile și în mănăstirile noastre? Pentru că ei au știut importanța lor – cuvintele Sfintelor Evanghelii erau cuvintele lor, și de aceea ele au dat sens vieții lor. Pentru aceasta spune Nicolae Iorga să mergem pe urmele strămoșilor cuminți: pentru că ei sunt niște repere. Un popor care nu are modele, sau un tânăr, sau o familie care își neagă rădăcinile și care nu are un model în viață, se pierde. Modelul, de fiecare dată, nu este altceva decât o lumină: „A biruit, voi birui și eu; a reușit Părintele cutare, sau omul cutare, voi reuși și eu”.

În ziua de astăzi, observați că media, în mod deosebit, lovește în modele: Eminescu nu mai e Eminescu, Ștefan cel Mare nu mai e Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, la fel, îi găsim și lui ceva cusururi, și așa căutăm să ne distrugem modelele. Dar un popor fără modele este un popor pierdut, se pierde. De aceea, aici este mult de lucrat, și Ministerul Învățământului are o mare responsabilitate pentru modelele pe care le prezintă elevilor în școlile noastre. Dacă nu ai un model bun, este greu. Pomul se cunoaște după roade. O carte bună, dacă cineva a luat-o și a citit-o, îl va schimba, îl va transforma. Dacă cineva a citit o carte și devine mai bun, înseamnă că e un reper, e un model și atunci e demn de urmat. Dacă nu, ne pare rău, trebuie dat de-o parte.

„Un ierarh care a iubit în mod deosebit familia ”

– Părinte Stareț, Mănăstirea Putna se pregătește de proclamarea canonizării Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, ale cărui sfinte moaște au fost scoase la închinare încă de anul trecut. Ne puteți creiona în câteva cuvinte figura acestui slăvit ierarh?

– Sfântul Iacob Putneanul a fost Părinte duhovnicesc al acestei mănăstiri, al comunității monahale de aici, de la Putna, și al schiturilor care erau în jurul ei: Mănăstirea veche, Sihăstria Putnei și Ursoaia – toate acestea trei au format o familie. Ce a făcut el pentru familie în mod deosebit și pentru poporul moldav, puțini ierarhi au reușit precum a făcut-o Sfântul Iacob Putneanul. A știut, cu puterea arhierească pe care o avea de la Hristos, să lege și să oprească birurile care erau puse peste popor și, atunci când a fost silit ca să dea voie să ridice blestemul pe care l-a pus pe văcărit, a preferat mai bine să se retragă din scaun, decât să cedeze presiunilor.

A iubit în mod deosebit familia. Nimeni nu a îndemnat mai frumos ca Mitropolitul Iacob Putneanul ca părinții să își dea copiii la școală. El a creat școli. Să nu uităm, prima școală rurală din Moldova a fost creată în satul Putna de către Mitropolitul Iacob Putneanul, iar primul Abecedar tot el l-a tipărit. S-a implicat foarte mult în viața de familie, în viața socială, iar Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, cu puterea arhierească și puterea cuvântului pe care le-a avut înaintea Domnului, datorită lui s-a reușit să fie construit. Și acestea sunt doar câteva din faptele mari ale Sfântului Iacob Putneanul.

La Putna, tot ceea ce a avut când s-a reîntors aici din scaunul de mitropolit al Moldovei, în 1760, tot ceea ce a avut a jertfit pentru această mănăstire, a rectitorit-o aproape în întregime. Un tablou pictat în acea perioadă stă ca mărturie a dragostei lui față de această mănăstire, și în tabloul respectiv vine din lumea cealaltă Ștefan cu suita sa și în fața mănăstirii se întâlnește cu noul ctitor al mănăstirii, în persoana Sfântului Iacob Putneanul, înconjurat de părinții care au fost în jurul său și care l-au sprijinit în mod deosebit.

După ce Sfântul Sinod a aprobat, în ședința din 6–7 iunie 2016, trecerea în rândul sfinților a Mitropolitului Iacob Putneanul, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen s-a desfăcut mormântul și s-au găsit moaștele Sfântului Iacob și, spre slava lui Dumnezeu, ele au fost scoase și așezate spre închinare, după rânduiala noastră ortodoxă. Toată lucrarea aceasta s-a făcut în 15 iunie anul trecut, și au fost așezate în raclă special lucrată pentru a adăposti sfintele sale moaște.

Pentru noi, el este Părintele – este mângâietor, grabnic-folositor, grabnic-ajutător al familiilor, grabnic-ajutător al tinerilor, izvorâtor de înțelepciune, e ca un izvor de înțelepciune din care se poate adăpa fiecare. Dacă îngenunchezi în fața sfintelor sale moaște, a raclei sale sau a icoanei sale, sau l-ai chemat, simți puterea lui lucrătoare, simți înțelepciunea pe care el le-a avut. De ce? Pentru că te hrănește pe tine cu aceeași înțelepciune. Cu darul lui Dumnezeu, acest odor și acest vas ales, Sfântul Iacob Putneanul, e un dar al Bisericii noastre și, în mod deosebit, al Mănăstirii Putna, pentru care nu putem fi decât mulțumitori și recunoscători față de Părintele ceresc, plecându-ne cu smerită închinăciune înaintea acestui mare ierarh al bisericii noastre, pe care și Nicolae Iorga, de care am amintit, l-a numit „sfânt mitropolit”.

„Nu a acceptat compromisul”

– Ce ar trebui să învățăm noi, creștinii de azi, din viața Sfântului Iacob Putneanul?

– Că dăruirea, jertfirea, binele trebuie înfăptuite. Mitropolitul Iacob Putneanul, când a zis: „Mă las și de mitropolie, decât să se pună iar bir pe popor”, și-a jertfit, am spune noi în ziua de astăzi, „cariera” sa, căci la Putna, după ce s-a retras, a mai trăit încă optsprezece ani. A preferat să se retragă decât să fie așezat iarăși răul – birurile – la loc de cinste. El s-a retras pentru că nu a acceptat ca birul să fie din nou pus pe popor. Aceasta înseamnă că nu a acceptat compromisul. Avem de învățat de la el autoritatea, demnitatea, puterea de a te jertfi pentru aproapele, deci de a te dărui – și apoi, slujirea pe deplin. A slujit Biserica și neamul cu întreaga lui ființă. S-au tipărit peste cincisprezece cărți în timpul activității sale ca mitropolit, dar și după ce s-a retras la Putna. La Putna a adunat în jurul lui atâția părinți cărturari, pe care i-a format și i-a pus ca și aceștia, la rândul lor, să se jertfească pe sine pentru binele comun. Aceste lucruri spun foarte mult despre cine a fost Mitropolitul Iacob Putneanul.

Nădăjduim că el va fi lumină pentru cei care îl vor chema în rugăciuni, și le va da din înțelepciunea lui, din izvorul credinței, din izvorul nădejdii pe care el le-a avut, și le va da din dragostea cu care inima lui a fost împodobită, căci a avut o inimă plină de dragoste față de popor, față de tineri, față de familii și față de monahi, o inimă iubitoare și jertfitoare.

Dacă ne vom sili și vom învăța lucrul acesta de la Sfântul Iacob Putneanul, ziua de 14 mai, ziua proclamării solemne a sfințeniei sale, va fi pentru noi prilej de bucurie, de înnoire, de primenire lăuntrică – și nădăjduim că așa va fi. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănaseanu

 Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 100/Mai 2017