Să serbăm mai creștinește!

Greu îți revii după Blajini. Ai impresia că în aceste zile toată țărișoara s-a mutat în cimitire. Lumea, chiar și cea mai puţin credincioasă, își amintește de răposați. Morminte îngrijite, femei chitite, pomeni alese și mese copioase – așa arătau cimitirele. S-ar părea un lucru bun și îmbucurător.

Atâta doar că mulți dintre cei adunați erau absenți și tot mai puțini dintre cei veniți la cimitire aveau loc de un Hristos a Înviat pentru cei de alături, tot mai săraci în pomeni pentru nevoiași, tot mai vulgari în comportament – de la vestimentație până la limbaj indecent și nărav de a-și permite un pahar în plus sau tămâiere a mormintelor cu țigara.

Adesea din cinstire se ajunge la profanare! Chiar și lumea mai creștină se comportă necreștinește.

Duminică și luni până la amiază preoții au fost căutaţi ca pâinea cea caldă. Toți „vânau” preoți prin cimitire. Și iarăși vorbe: „Unde-s preoții? Iaca când îți trebuie nu-i nici unul!”.

Or, creștinii noștri ar fi bine să-și amintească că sărbătoarea religioasă începe în biserică, cu slujbă, cu pomeniri. Însă bisericile în aceste zile au fost goale, căci toți se grăbeau spre cimitire. Unii au mai intrat după o lumânare, însă tare se grăbeau spre țintirim, pentru ca acolo iarăși să fie în mare grabă. Vroiau cât mai repede să-și „facă datoria”!

În loc să vină la slujbă, să lase grija lumească, să-şi amintească de viața sa și a celor care au adormit întru Domnul, să dea pomană, să aprindă o lumânare… iată că lumea-i grăbită spre cimitir, unde în loc de rugăciune – e vorbăraie, în loc de liniște – e gâlceavă, în loc de rugăciune – bârfe, în loc de lumânări – tutun.

Luni dimineața eram suprasolicitat ca preot, fiind tras concomitent la câteva morminte pentru a face pomenire. Într-un an câteva „femei sănătoase” m-au înșfăcat și m-au dus pe sus spre mormântul rudelor. Atunci le-am reproșat: „Mare este credința voastră!”, pentru ca aceleași persoane, peste câteva ore să nu mă mai observe, fiind preocupate la mormânt de alte teme: haine, unghii, sprincene, vopsea de păr, inele…

Se mai găsesc și unii mai „râvnitori” zicând: „Să-mi faci, părinte, toată rânduiala! Tata, mama, buneii tare au mai fost credincioși!”. Habar nu au ce zice preotul, important să citească mai mult. Apoi lumea vine cu copii și aleargă din urma preotului și vine cu tot felul de scutiri: „Veniți la noi, căci ne plâng copiii… sunt cu un invalid… ne așteaptă la alt cimitir… suntem de departe…”.

Ar fi bine să știți, dragi creștini, că rugăciunile pentru răposați se fac la cimitire și în biserici de ori de câte ori ne solicitați în anul bisericesc (cu mici excepții), apoi pomenile se fac şi în fiece zi, credeți-ne vor fi bineprimite, atâta doar să fie făcute din inimă.

Să nu coborâm sărbătorile creștine la mofturile, năgâțurile, mendrele… prostia noastră!

Să începem a serba mai creștinește, căci astfel de apucături sunt păgânești. Să revenim la adevăratele praznice, la adevăratele valori, să reînviem evlavia, smerenia… dragostea noastră.

Spun acestea cu gândul la următoarea duminică, cea a Mironosițelor, când încercăm să fim alături de femeile creștine. Vrem să le arătăm cât de apreciate și de cinstite au fost mereu femeile în Biserică; să le arătăm atâtea și atâtea modele de femei cinstite, senine, gingașe și cu frică de Dumnezeu. Aşa am dor să fie femeile, ca despre ele și cei mai întunecați la minte să exclame ca păgânii de altă dată: „Ce femei au creștinii!”

Nădăjduim, prin eforturi comune, să creștem o altă generație, mai luminată, mai înțelepțită, cu verticalitate … mai creștină!

Muncă, răbdare și rugăciune!

Preot Octavian Moșin