Să-ţi fie milostenia curată…

„Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru

şi, iată, toate vă vor fi curate.” (Luca 11, 41)

Milostenia este o mişcare firească a sufletului omului, ea face parte din legătura între om şi Dumnezeu. Prin milostenie omul manifestă dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu. Acest cuvânt are origine slavonă, la rădăcina lui stă noţiunea de milă, adică, dragoste faţă de cel care este mai trist. DEX-ul oferă următoare definiţie cuvântului milă: sentiment de înţelegere şi de compasiune faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. Compătimirea, sau, compasiunea, presupune împărtăşirea sentimentului de suferinţă cu cineva. Iar când suferi împreună cu cineva, cânt simţi ceea ce simte celălalt, când te pui în pielea lui, atunci încerci să alini suferinţa împreună cu el. El nu-ţi mai este străin, nu e doar un oarecare aproape al tău, ci e una cu tine. Simţi că împreună cu el şi cu mulţi alţii faci parte dintr-un întreg. Acest întreg este opera lui Dumnezeu. Este trupul lui Hristos, mădularele căruia noi suntem, fiecare în parte. Şi nu sunt doar oamenii, este întreaga fiinţă, întregul pământ – milă pentru un animăluţ flămând, pentru un firişor de iarbă, o floricică, pentru un copăcel frânt, pentru pământul pângărit. Mila este răspunsul de dragoste faţă de Dumnezeu, este expresia dragostei faţă de Creator, prin sentimentul duios faţă de întreaga Sa creaţie.

De aici îndemnul la milostenie ca virtute spirituală, prezent în Sfânta Scriptură. Sfântul proroc Isaia zice: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”. (Isaia, 58, 7-8) Slava lui Dumnezeu întipărită în chipul tău ce radiază cu faptele dreptăţii, cu faptele dragostei.

Noi suntem obişnuiţi să credem că Vechiul Testament prezenta reguli stricte şi aspre, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Totuşi, încă regele Solomon a spus: „De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine şi dacă însetează, adapă-l cu apă, că numai aşa îi îngrămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie.” (Pilde 25, 21-22). Sfântul Apostol Pavel citează acest moment în epistola sa către Romani, atunci când îi îndeamnă pe credincioşi să nu se răzbune niciodată (Romani 12, 19-20).

Legea dragostei şi a milosteniei se desăvârşeşte în Noul Testament. Din dragoste faţă de omenire Dumnezeu se întrupează şi devine om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Întreaga propovăduire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dragostea şi mila – ca expresiea dragostei. Şi la această dragoste ne îndeamnă Dumnezeu-Cuvântul întrupat: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei 5, 42).

Precum dragostea lui Dumnezeu faţă de omenire este curată, la aceeaşi curăţie şi puritate este chemat omul. Ca un părinte iubitor, Dumnezeu ne îndeamnă pe noi, copiii Săi, să fim milostivi unii cu alţii: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Şi, precum nimic necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, oamenii sunt îndemnaţi la sinceritate şi milostenie pură, izvorâtă din adâncul sufletului: „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate.” (Luca 11, 41).

Ca milostenia să fie primită de Părintele Cel Atotmilostiv, ea trebuie să fie sinceră şi lipsită de orice mărire de sine. În centrul actului de milostenie este celălalt, şi nu cel care dă. De aceea, milostenia curată se face în taină: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 3-4). În mod paradoxal însă, această lume fiind o oglindă palidă şi ştearsă a lumii celei desăvârşite, milostenia se face, în primul rând, pentru cel ce dă. Folclorul nostru cunoaşte expresia „Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face”. Milostenia este ca o bancă, cu cât mai mult depui acum, cu atât de mult te îmbogăţeşti pentru Veşnicie. De aceea, orice milă făcută în numele Domnului ni se va întoarce: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.  Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (…) întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-40). Dar să ne păzim de gândul că facem milostenie doar cu scopul de a ne îmbogăţi în viitor – milostenia adevărată se face în numele Domnului, nu în numele belşugului propriu.

Uneori omul îşi motivează zgârcenia prin ideea că persoana care cere ar putea fi un escroc. Acest om evaluează bine, analizează, spunând că şi Didahia celor 12 Apostoli ne îndeamnă să fim prudenţi în actul de milostenie: „Să asude milostenia în mâna ta, înainte de a-l alege pe cel căruia i-o dai”. Nu este un îndemn la zgârcenie, ci la înţelepciune. Milostenia trebuie dată celui care are nevoie reală: celui neputincios, celui bolnav, celui părăsit, celui uitat, celui care fără ea ar suferi pentru că nu poate să-şi agonisească toate cele de trebuinţă. Prin milostenie nu trebuie să încurajăm lenevia, viciul, indiferenţa, refuzul de a munci, comoditatea, indiferenţa.

Totuşi, e mai bine să greşeşti şi să dai, decât să greşeşti şi să nu dai, lăsând un copil să adoarmă flămând şi înlăcrimat. Dacă omul necinstit îşi face câştig din sentimentul dragostei şi milei celor din jur, e păcatul lui, noi însă, suntem îndemnaţi să dăm oricărui care cere: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei 5, 42). Există, totuşi, un mare risc şi aici. Dacă dai copiilor cerşetori în stradă, prin aceasta îi încurajezi să cerşească, şi pe părinţii lor îi încurajezi să-i exploateze în continuare. Cred că, în cazul unui copil care cerşeşte, este corect să-i dai milostenie, dar să anunţi şi organele statului. Acest copil ar putea fi răpit şi pus să cerşească, în detrimentul şcolarizării. Copiilor cerşetori le este răpită copilăria. Am văzut copilaşi micuţi care fug la magazin, ca să cumpere ţigări şi băutură tatălui „bolnav după seara de ieri”. Oricare ar fi motivul copilului de a cerşi, nu suntem în măsură să-l judecăm. Unul cerşeşte pentru a aduce o sticlă de lapte mamei care zace bolnavă acasă, altul este impus de cineva. Milostenia presupune mai mult decât să dai – să compătimeşti, să te implici, să cercetezi, să faci o schimbare spre bine în viaţa omului care ţi-a cerut ajutor. Este o balansare fină aici.

Dacă te îndoieşti, să dai sau să nu dai, este bine să te conduci de cuvintele Sfintei Scripturi. Unui beţiv care cerşeşte bani (şi refuză mâncare sau haine) mai bine să nu-i dai – că el va folosi banii pentru a-şi cumpăra băutură, iar tu vei deveni părtaş la păcatul lui. De aceea şi spune Biblia: „Dă celui flămând din pâinea ta şi celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belşug, fă milostenie, şi să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie! Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai!” Tobit (4, 16-17). Ceea ce poţi face pentru beţiv, însă, este să fii cu el. Să-i vorbeşti, să-l îndemni, chiar dacă ar putea să nu te asculte. Dacă vei da dovadă de omenie, la a mia încercare el se va îndrepta – nu tu îl vei corecta, ci însuşi Dumnezeu şi Îngerul Păzitor va ajunge la conştiinţa lui. Însă aici este nevoie de multă răbdare şi adevărată dragoste jertfitoare, abnegaţie. Este nevoie să vezi Chipul lui Dumnezeu şi în acest om căzut.

Totuşi, nu orice milostenie este de folos. Hristos ne îndeamnă să nu aruncăm mărgăritare porcilor (Matei 7, 6). În cazul milosteniei, acest îndemn ne cheamă să analizăm, care este intenţia şi motivaţia omului care cere. Însuşi Mântuitorul prefera să nu răspundă nimic celor care îl ispiteau. Iar omul care cere doar pentru a te încerca de minte este un ispititor, este vătămat de păcat. Milostenia ta nu-i va aduce folos.

Şi ca să nu-ţi pară rău că dai prea mult, dă atât cât poţi: “Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochiul tău părere de rău când vei face milostenie. De la nici un sărac să nu-ţi întorci faţa ta, şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui Dumnezeu. Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin dă mai puţin, dar nu pregeta să faci milostenie.” (Tobit 4, 7-8)

Doar milostenia sinceră e adevărată. Dacă o face omul cu scopul de a primi înapoi, atunci nu e milostenie, e calcul rece, e o investiţie lumească: “Darul celui fără de minte nu-ţi va folosi; că ochii lui, în loc de unul, sunt mulţi. Puţine va da şi multe va cere, şi va deschide gura sa ca un ispravnic. Astăzi va da împrumut, şi mâine va cere înapoi. Urât om este unul ca acesta.” (Ecclesiasticul 20, 13-15). Omul care dă pentru a obţine profit material sau moral este un făţarnic, despre el Hristos spune: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor”. (Matei 5, 2).

Dar, de la vorbe la fapte…

Sursa: blogul preotului Constantin Cojocaru