Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci la Mănăstirea Suruceni

Semnul Sfintei Cruci este semnul iubirii pe care ni l-a lăsat nouă Domnul lisus Hristos: căci Crucea, din însemn al morţii cumplite şi de ruşine rezervate celor mai mari criminali, s-a transformat, prin asumarea lui de către Domnul, prin Răstignirea Lui pe Cruce şi prin Slăvită Învierea Lui, în Semn de cinste, de putere şi de slăvită biruinţă asupra tuturor relelor. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Această Sărbătoare este pusă la începutul anului bisericesc spre a ne arăta care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două Duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14/27 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.

În această zi, Biserica ne pune spre meditație duhovnicească taina Crucii lui Hristos, cea care, prin jertfa Lui, a devenit „bucurie la toată lumea”. Crucea, prin dragostea lui Hristos, devine bucurie. Dintr-un obiect de pedeapsă, devine unul făcător de viață. Prin jertfa lui Hristos, prin Sângele Său cel dumnezeiesc, Crucea devine altarul de jertfă, în care suntem răscumpărați și ni se șterg păcatele. Prin jertfa lui Hristos, Crucea a devenit semnul dragostei desăvârșite a lui Dumnezeu.

„Marea erezie este felul în care înțelegem noi crucea și zicem: “A, îmi port crucea!”, adică am multe de suferit. Echivalăm crucea cu suferința. Erezie! Crucea este dragoste, dragostea dusă „până la capăt.” Până la capăt, dragostea nu poate să se dea decât până la capăt, nu poate. Nu că nu poate, dar înțelegeți că este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însuși Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcă El este dragoste. Și dacă este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culmină cu moartea, atunci până la moarte se lasă mistuit de dragoste și se lasă mistuit de dragul celor iubiți. Și când zice pe cruce: „Părinte, iată-i că nu știu ce fac!”, tot nu de rănile Lui se tânguia, ci se tânguia de rănile noastre, de întunericul nostru. Că nu știu bieții aceștia întunecați, că pe singurul lor adevărat Prieten îl omoară,” ne spune Părintele Rafail Noica.

Jertfa de pe Golgota ni-L descoperă pe Dumnezeu așa cum este El: Dragoste neclintită pentru fiecare dintre noi. Noi trăim foarte putin această taină a crucii și a dragostei. Pentru că iubim foarte puțin și pentru că cel mai des ne iubim pe noi înșine. Mitr. Antonie de Suroj menționa: „Una din „fărădelegile” lui Hristos pentru care a fost condamnat la răstignire a fost învățătura dragostei. Aceasta semăna frică și derută în fiecare suflet, care nu era pregătit să moară păcatului, căci Evanghelia ne comunică vestea revoltătoare că nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu nicio formă a iubirii de sine, că fiecare trebuie să se lepede de omul cel vechi și să trăiască numai în iubirea lui Dumnezeu și de aproapele. Nici atunci, dar nici acum, oamenii nu pot să accepte cu ușurință adevărul acesta, fiindcă aceasta ar însemna să renunțe la tot ce e legat de egoism și de viclenie.”

Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruință asupra morții spirituale, biruință a dragostei. Iar, conștientizând că nu suntem în stare să trăim cu adevărat această dragoste, să o cerem Celui, Care este izvorul ei: „Doamne Iisuse Hristoase, iubire infinit compătimitoare, fără lipsuri și nevoi și dăruitoare, dă-ne iubirea Ta de oameni. Dă-ne să iubim așa cum îi iubești Tu!”