Savatie Baștovoi: Carte de despărțire

Ieromonahul Savatie Baștovoi este, în opinia mea, printre cele mai suprinzătoare și problematice prezențe ale spiritualității românești. Formal, aparține comunității monahale de la mănăstirea Noul-Neamț, factice – este printre noi, mirenii. Prin cărți, conferințe, cîntări, poezie și atitudine!

Cartea aceasta vine după o absență impusă, de 16 ani, din sfera poetică, după ce în 1996 a publicat plachetaElefantul promis, iar în 1996 – Cartea războiului. Unii s-au întrebat de ce acest titlu, acum, iar alții – de ce un monah (mai) are nevoie de poezie!

Ființă complexă, introvertită, și deopotrivă foarte sociabilă și viu prezentă printre mireni, părintele Savatie este acel gen de trăitor întru Hristos de care contemporaneitatea confuză în care ne scăldăm – are stringentă nevoie, îl caută. Pentru a funcționa, ca bornă și ”foiță de turnesol”. La lansările de carte reușește să capteze sute de oameni, așijderea și la conferințe și catehizări, oriunde le-ar ține: Chișinău, București, Oradea sau Iași, Paris sau Galați…

Limbajul său frust, accesibil, frugal, cald și iubitor este plin de miez, sens și autentică pulsație duhovnicească. La lansarea din seara zilei de 19 decembrie, la Librăria Sophia din București a fost lume nenumărată, cîtă frunză și iarbă sub cerurile azurii.

A vorbit calm, legănat și încercînd să explice atît titlul cît și necesitatea poeziei, pe de-o parte pentru oameni în general, și pentru un călugăr în particular. Nu scrie niciodată ca un scriitor, ca o datorie sau presat de urgența de a scrie cu orice preț. Adevărata necesitate de a scrie, de a se exprima în poezie vine din iubire, din necesitatea de a proiecta pentru cei din jur gînduri și sensuri îndreptate spre Dumnezeu. Totul este cît se poate de simplu, de limpede, fără morgă și prețiozități stilistice. Nimic din morga grafomană a celui care trebuie să scrie, stahanovist, zi și noapte, a aceluia care-și propună să învețe și să povățuiască această lume, zice-se, căzută și păcătoasă. Din poemele și apoftegmele lui Savatie înțelegem cu vîrf de măsură, că cea mai pură poezie țîșnește din propria și nemediata trăire a numelui lui Dumnezeu. Scrie fără a chinui hîrtia, nici pe cetitor nu voiește a-l chinui. Totul ce îmbracă veșmintele verbalizării se impune a fi curat, cristalin și franc, precum murmurul apei este. Scăderile rămîn în afara acestor calapoade, care devin normă și măsură…

Nu-mi pot îngădui să înșir aceste cuvinte bicisnice fără a transcrie mai jos măcar cîteva rînduri ticluite meșteșugit și tandru de părintele Baștovoi:

Ivirile lui Dumnezeu

Dumnezeu Se ivește

ca un ierpuraș de lumină

în ochiul unui copil.

Dumnezeu Se ivește

ca un cuib de rîndunică

într-o casă nouă.

Dumnezeu Se ivește

ca o rană dureroasă

pe un trup neprihănit.

Dumnezeu Se ivește

de pretutindeni

în fiecare.

…………………………………………

O, el este ca o mînă de

țarină

pe care o arunci

peste omul iubit!

Iertați și binecuvîntați, cuvioase părinte Savatie!