Scuze, dar eu nu sunt Charlie!

Ca şi în perioada ce a urmat publicării iniţiale a caricaturilor ce îl ridiculizau pe fondatorul religiei musulmane, şi în urma evenimentelor tragice de astăzi, aud tot felul de comentarii ce trădează stupizenie, superficialitate vinovată şi deci o incapacitate de a înţelege natura situaţiei, altminteri extrem de grave (mai ales dacă ţinem cont că recentele atacuri au loc într-o Uniune Europeană care se clatină din temelii pe fondul crizei economice şi a ascensiunii diverselor radicalisme, inclusiv cele de extremă dreaptă, cărora li se dă astfel şi mai multă apă la moară), cu care ne confruntăm.

Comentarii de gen: aceste caricaturi ar trebui să amuze, nu să stârnească ura sau, zeiţa raţiune şi morala naturală ne dictează să răspundem la caricatură tot cu o caricatură, nu cu gloanţe şi ură, şi tot felul de poezii d-astea repetate de toţi oamenii înţelepţi şi responsabili care ne guvernează şi ne informează. În realitate, pe mine ca şi creştin, caricaturi precum cea de mai sus nu mă amuză deloc. Iar teza conform căreia ne-ar dicta morala naturală să răspundem la caricatură cel mult tot cu o caricatură ignoră faptul că aici vorbim de părţi care vorbesc limbaje diferite (şi chiar nu cred că partea islamistă radicală este singura care nu face, în chip decent şi responsabil, eforturi de comprehensiune şi traducere), sau, mai precis, că ceea ce pentru o parte este o simplă caricatură, pentru cealaltă parte este blasfemie. A-i reproşa unui om religios că nu tratează caricatura ca pe o simplă caricatură, ci o tratează ca pe o blasfemie, înseamnă de fapt să-i reproşezi că nu acceptă să-i dictezi tu lui standardele tale de judecată.

Că mie religia îmi spune să răspund la blasfemie cu iartă-l Doamne că n-o şti ce face şi că altuia îi spune să răspundă prin aplicarea pedepsei capitale e un indicator al faptului că, independent dacă ne place sau nu, dacă asta se încadrează sau nu în imaginarul nostru liberal, religiile sunt diferite. Desigur, chestiunea este foarte complexă, iar în contextual actual, abordările urechiste (abordări urechiste care, cel puţin în cazul religiei mele, pe care o cunosc mult mai bine decât pe cea a musulmanilor, abundă în presa românească ori de câte ori se iveşte ocazia) nu sunt doar jenante ci şi periculoase.

Tradiţiile religioase nu sunt omogene şi sunt înscrise în trasee de evoluţie istorică care se intersectează fără să se sincronizeze, dreptul canonic şi hermeneutica textului sacru sunt demersuri ce comportă contextualizări şi nuanţe altminteri pe deplin străine jihadistului de debara (că o fi musulman sau creştin). În general, cei care în urma unor astfel de evenimente vorbesc urechist, întrucât anistoric, de toleranţa creştinismului şi intoleranţa Islamului, ar trebui să facă o călătorie în timp şi să încerce să publice caricaturi cu Iisus Hristos în Geneva lui Calvin şi să vadă ce păţesc după aia (sau chiar în Franţa Restauraţiei, unde, după ani de zile de blasfemiere instituţionalizată şi mascarare sistematică a clerului şi credincioşilor catolici, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru blasfemie).

Dincolo de aceste aspecte, cert este că pentru orice om de bun simţ, fie el credincios sau agnostic/ateu, o imagine precum cea de mai sus reprezintă o mostră de cretinism agresiv şi în mod deliberat ofensator, adică un mod de a abuza de libertatea de exprimare, un simptom de degenerare al unei civilizaţii incapabile să mai facă distincţia dintre libertate şi destrăbălare (economică, sexuală, publicistică, mediatică, artistică, ş.a.m.d.) În plus, este ridicol să vezi cum dintr-odată toată lumea se bate în piept cu statutul de valoare nenegociabilă al libertăţii de exprimare, asta de parcă n-am trăi într-o civilizaţie care, ca toate civilizaţiile, îşi are interdicţiile ei, unele dintre ele de bun simţ (n-ai voie să publici glume cu Auschwitz), iar altele aberante (n-ai voie să-ţi exprimi public, cel puţin în anumite locuri din lumea occidentală, părerea că homosexualitatea este un păcat).

Ca atare, trebuie spus că, ceea ce apără acum liderii noştri politici şi liderii de opinie nu este libertatea de exprimare ci “laicitatea” înţeleasă ca libertate de a insulta, fără niciun fel de restricţii, sensibilitatea religioasă a oamenilor de diferite religii şi confesiuni. Adică libertatea totală de a-i ofensa pe unii (ăia răi şi reacţionari care cred în Dumnezeu şi care pot fi menajaţi doar ca părticică minoritar exotică a mozaicului multicultural, nicidecum ca oameni care îşi iau în serios credinţa ca discurs cu pretenţii de universalitate) combinată, deseori, cu interdicţia totală de a deschide pliscul când vine vorba de alţii (ăia buni şi progresişti care cred în drepturile omului). Din nefericire pentru noi toţi, musulmanii veniţi în Europa sunt întărâtaţi în mod iresponsabil în numele aceleiaşi ideologii datorită căreia Europei i-a fost interzis să-şi construiască o relaţie realistă şi responsabilă cu lumea musulmană, care să ţină cont de specificităţile şi complexităţile teologice, culturale şi istorice ce privesc raportul dintre cele două civilizaţii. În cele din urmă, acest obscurantism ideologic propagat la scară planetară, conform căruia singura ordine socială legitimă este cea care, pe de o parte se bazează pe o negare obstinată a diferenţelor cultural-istorice, iar, pe de altă parte, caută să asigure o cât mai mare libertate faţă de decenţă şi responsabilitate, riscă să ducă fie la un război civil global, fie la o dictatură globală pentru liniştea şi siguranţa noastră a tuturor.

În fine, Dumnezeu să-l ierte pe Charlie, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei care şi-au pierdut astăzi viaţa, dar aş prefera să fiu scutit de fraze de gen “nous sommes tous Charlie” şi de apeluri la unitate, între creştini şi liberali fără busolă, în jurul valorilor europene adică, altfel spus, în jurul unicei valori europene care este libertatea nihilistă de a denigra orice principiu şi valoare, începând cu propria tradiţie şi terminând cu exigenţele minimale ale ospitalităţii, în numele autodeterminării pure. În definitiv, chiar dacă respectul faţă de libertate ţine (în ciuda variilor trădări istorice ale creştinătăţii) de esenţa mesajului Evanghelic şi, că ne place sau nu, nu toţi întemeietorii de religii se raportează la fel la libertate (sau la violenţă), Hristos n-a spus că a venit în lume ca să promoveze libertatea de exprimare ci ca să “mărturisească despre Adevăr” (Ioan 18, 37). Cu alte cuvinte, dacă divorţând libertatea de adevăr civilizaţia europeană a ales să ia calea autodistrugerii progresive, să nu mi se ceară acum să iau parte la apărarea civilizaţiei europene, deoarece nu am ce să apăr. Neutralizarea liberală a statului a fost cea care a dus la curmarea războaielor religioase din Europa occidentală. Neutralizarea axiologică a indivizilor în numele libertăţii de autodeterminare şi a autosuficienţei garantării instituţionale a acesteia din urmă ne va duce însă la dezastru. Până una-alta, aşa cum nici musulmanii nu sunt cu toţii jihadişti dezaxaţi, nici noi, europenii, nu suntem (încă) cu toţii Charlie. Partea proastă pentru lumea noastră este că suntem din ce în ce mai puţini cei care nu suntem nici Charlie (plus cei care se identifică cu principiile sale), nici jihadişti dezaxaţi gen bin Laden sau Breivik (plus versiunile mai soft ale acestora din urmă). Şi, oricât de mulţi am fi, la televizor nu prea apărem, decât eventual în postura de vicitme ale terorismului.

sursa https://alexandruracu.wordpress.com