Semnificaţia iubirii în viaţa femeii

În viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu. Iubirea ei este esenţa sufletului ei; ea este o preoteasa a iubirii. Este mireasă şi mamă.

Omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu.

Perechea umană păstrează în moduri distincte chipul lui Dumnezeu, de care atârnă aptitudinile diferite ale celor două persoane.

Astfel, bărbatul nu posedă “instinctul” patern în felul în care îl posedă femeia pe cel matern. Bărbatul nu are nimic din acel imediat în natură care să reproducă în mod spontan categoria religioasă a paternităţii.

Într-un text al unui vechi fragment liturgic referitor la Preacurata Fecioară Maria, se spune: “Tu ai născut pe Fiul fără tată, pe acest Fiu pe care Tatăl mai înainte de veci L-a născut fără mamă”.
Analogia, deşi nu este pe deplin adecvată marilor realităţi divine, este totuşi sugestivă, în înţelesul că Fecioara devine chipul omenesc al paterniutatii divine, o punte a unei apropieri intime de Dumnezeu.

“Dacă paternitatea este categoria vieţii divine, maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane”. Esenţa tainică a acestei maternităţi este castitatea, un element interior prin care se manifestă spiritul ca iubire, care face din femeie o vestală a iubirii şi o aşează pe verticala vieţii. Destinul se îndreaptă în direcţia orientării ei: spre lumină sau întuneric, după cum şi femeia are în cuget şi simţiri pe Fecioara Maria sau pe strămoaşa Eva, se îndreaptă spre Taina Nunţii sau spre contrariul acesteia, degradarea iubirii.

Neasemuit mai mult decât bărbatul, femeia este impregnată de iubire. Ea se dăruieşte exclusiv şi integral bucuriei iubirii.

În vreme ce la bărbat iubirea apare mai degrabă ca un talent, atitudinea lui faţă de iubire nefiind universală, la femeie se arată mai adâncită în fiinţa ei, dându-i o nuanţă mai hotărâtă de originalitate şi amploare.

Femeia se dedică în întregime iubirii. Caracterul personal al iubirii face din femeie un organ de receptivitate spirituală, care ţine lumea dreaptă şi pe bărbat aproape de Dumnezeu.

Femeia este mai capabilă decât bărbatul să se elibereze de impulsurile senzuale, să se înalţe în feciorie şi castitate, să-şi desprindă destinul de impulsurile fizice şi de economia organică a propiului său trup.

Tăria puterii spirituale a femeii constă în ceea ce se numeşte “cinste femeiască” sau “etern feminin”. Între aceste două expresii există o relaţie de complementaritate. “Cinstea” femeii nu poate fi altceva decât revelaţia “eternului” cu care e investită demnitatea femeii în creştinism. Această concepţie nu porneşte de la vreo dispoziţie din afară, ci este expresia acelei nobleţi de simţire pe care un suflet feminin, dezvoltat în orizonturile vieţii creştine, îl aduce în faţă căsătoriei ca taină.

Deşi nu se opune cu dârzenia bărbatului stihiilor trecătoare, femeia nu poate trăi numai pentru clipa de faţă. Chiar şi din punct de vedere biologic, ea se află într-o lume de consecinţe nesfârşite.

Morala şi cinstea femeiască izvorăsc din spiritul de răspundere şi prevedere al femeii, care se referă la un destin veşnic, din împotrivirea ei faţă de toţi aceia care fac dintr-un instinct natural suprema lor lege şi mărginesc iubirea, reducându-o la capriciile cele mai contradictorii şi mai nestatornice.

Castitatea pentru femeie, cerută de sancţiunile căsătoriei religioase şi răspunderile familiei, nu este numai ceva natural şi social. Pornind dintr-un instinct mai sănătos de conservare a vieţii în întregul ei, castitatea nu degenerează nici atunci când funcţiile biologice ale femeii urmează căile maternităţii.

Extras din Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii – Volumul 2 de Pr.Prof. Ilie Moldovan Alba Iulia 1996