Sfânta Mare Muceniţă Fevronia

Pe vremea păgînului împărat Diocleţian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, şi i-a zis: „Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viaţa omenească şi îţi încredinţez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ţi fie fiu; deci, să grăbeşti după sfîrşitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”.

Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfîrşit. După aceea, împăratul Diocleţian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el şi pe Selin, unchiul lui, şi, luîndu-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducîndu-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubeşti credinţa creştinească, am lăsat acest gînd, aşteptînd pînă ce mă voi încredinţa dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbeşte despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părţile Răsăritului, ca să pierzi credinţa creştinească; iar cînd te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”. Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tînăr, avînd numai douăzeci de ani.

Dar Selin, unchiul lui, căzînd la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea cîteva zile aici ca să-şi săvîrşească nunta, iar după nuntă mă voi duce şi eu cu dînsul şi vom face tot ceea ce porunceşte stăpînirea ta”. Împăratul a zis către ei: „Duceţi-vă mai întîi în calea în care v-am poruncit şi pierdeţi pe creştini, iar după ce veţi rîndui bine toate, vă veţi întoarce aici şi atunci vă voi ajuta şi eu a dănţui la nuntă”.

Ei, auzind aceasta, n-au mai îndrăznit să-l cheme a doua oară, ci s-au supus voinţei lui. Apoi, luînd poruncile lui şi cu mulţime de ostaşi, s-au dus spre răsărit. Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care îi era şi rudenie, fiul surorii maicii sale, şi a voit să încredinţeze acelui Prim purtarea de grijă a oastei.

Deci, mergînd spre Răsărit şi ajungînd în părţile Meso-potamiei, în oraşul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe creştinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alţii i-au dat la fiare, iar pe alţii i-au tăiat cu sabia şi trupurile cele muceniceşti le-au aruncat cîinilor spre mîncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic şi fără de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate părţile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah îi era foarte milă de creştini, deoarece maica lui fusese creştină şi el învăţase de la dînsa cunoştinţa lui Hristos. El a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, şi a zis către dînsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu ştii că tatăl meu era elin cu credinţa şi în acea credinţă s-a sfîrşit, însă maica mea a adormit în creştinătate. Ea, în viaţa ei, s-a sîrguit foarte mult să fiu şi eu creştin, dar, de frica împăratului şi de teama tatălui meu, n-a putut face aceasta; însă am poruncă de la dînsa să nu ucid nici un creştin, ci mai ales să mă sîrguiesc să fiu prieten lui Hristos. Acum văd pe creştini foarte munciţi şi ucişi de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimeşte foarte mult. Deci, voiesc să-i miluiesc în taină şi pe cei ţinuţi în legături să-i eliberez să fugă şi să se ascundă unde vor putea”.

Comitul s-a învoit cu dînsul şi au întărit între dînşii sfatul acesta, ca să cruţe pe creştini. Astfel, unde auzeau de biserici şi de mănăstiri creştineşti, trimiteau în taină şi îi înştiinţau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Unor ostaşi ce erau de un gînd cu ei, comitul le-a poruncit să nu prindă pe creştini şi să-i aducă la muncire, ci mai ales celor prinşi să le dea drumul.

Petrecînd ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creştini, au voit să se ducă în Sivapol, care se afla în hotarele Asirienilor şi care era rînduită sub stăpînirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Între ele era o egumenă, cu numele Vriena, uceniţă a fericitei Platonida, diaconiţa şi egumena, a cărei rînduială şi canon l-a păzit bine pînă la sfîrşitul vieţii sale. Iată care era rînduiala Platonidei în mănăstirea aceea: În ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mînă, ci toate se adunau în biserică, şi de dimineaţa pînă seara, o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăţa citirea cărţilor sfinte. Deci, mai întîi diaconiţa Platonida singură ţinea o carte în mîini şi citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, pînă la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mîinile Vrienei să o citească pînă seara.

Astfel, Vriena, luînd egumenia, după sfîrşitul povăţuitoarei sale, urma întru toate bunătăţile ei. La acea egumenă, erau două fecioare crescute de dînsa şi povăţuite la viaţa monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.

Procla avea douăzeci şi cinci de ani de la naşterea sa, iar Fevronia douăzeci şi era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atît de frumoasă, încît nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumuseţea feţii ei cea înflorită. Vriena, văzînd o frumuseţe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dînsa cum s-o păzească în întreaga înţelepciune şi nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Şi, fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai odată puţină hrană şi aceea spre seară, ea poruncise Fevroniei să postească pînă în ziua cealaltă, adică să ţină o zi întreagă fără să mănînce; şi numai în ziua cealaltă spre seară să guste puţin; voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereţii. Dar şi Fevronia singură voia să se înfrîneze pe sine. Ea se îndeletnicea la atîta postire şi înfrînare, încît niciodată nu mîncase pîine să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea şi cu setea; şi astfel îşi obosea trupul cu multe nevoinţe şi osteneli, primind numai puţin somn. Patul ei era o scîndură goală fără aşternut, în lungime de trei coţi, iar în lăţime de o palmă şi jumătate.

Deci, pe acea scîndură şi uneori şi pe pămîntul gol îşi pleca mult ostenitul său trup pentru puţină odihnă. Dar diavolul de cîte ori voia să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pămînt în chipul Crucii şi cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu, ca să gonească de la dînsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi şi astfel se îndulcea duhovniceşte dintr-însele. Ea era foarte iubitoare de învăţătură şi isteaţă la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.

Deci, în ziua de vineri, cînd toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena a poruncit Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dînsele în biserică şi femei de neam bun ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena a poruncit Fe-vroniei să citească de după o perdea, ca femeile mireneşti să nu vadă chipul şi podoabele pe care nu le văzuseră nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspîndise în toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţii ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blîndă, înţeleaptă şi împodobită cu toate faptele bune, avînd smerita cugetare.

Auzind de dînsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dînsa. Acea femeie, Ieria, era cu credinţa elină, tînără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbatul ei şi, rămînînd văduvă, petrecea în casa părinţilor săi, care se ţineau şi ei de păgînătatea cea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire şi, cu smerenie, spunîndu-şi dorinţa sa egumenei Vriena, aceasta cînd a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucînd-o, o ruga pe dînsa, zicînd: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, să nu te scîrbeşti de mine, păgîna, care pînă acum am fost batjocura diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învăţătura şi de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc pe calea mîntuirii şi să aflu pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi ceea ce s-a pregătit creştinilor. Izbăveşte-mă de deşertăciunile veacului acesta şi de necurata slujire de idoli. Părinţii mei voiesc ca, prin a doua nuntă, să mă împărtăşesc, iar eu doresc să-mi petrec viaţa după învăţătura Fevroniei şi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de cînd am petrecut în neştiinţă şi în necurăţie”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dînsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu ştie că de la doi ani am luat în mîinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara şi iată acum sînt optsprezece ani de cînd petrece în mănăstire fără să fi văzut pînă acum chip bărbătesc, nici feţe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea pînă acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă şi să vorbească cu dînsa, dar eu n-am voit deloc. Însă, văzînd osîrdia şi dragostea ta către Dumnezeu şi nădăjduindu-mă de mîntuirea ta, te voi duce la dînsa, însă numai hainele tale mireneşti să le schimbi şi să te îmbraci în cele călugăreşti”. Atunci Ieria făcînd aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzînd-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dînsele vreo călugăriţă străină şi s-a închinat pînă la pămînt şi, cuprinzînd-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amîndouă şi să se îndeletnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci, Fevronia, luînd cărţile, citea surorii celei noi; şi atît de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încît toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amîndouă nedormind, se sîrguiau în cuvîntul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atîtea lacrimi a vărsat Ieria, încît şi pămîntul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Cînd s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinţii săi; deci, sărutînd cu lacrimi pe Fevronia şi pe egumenă, s-a dus la casa sa. După aceea Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicînd: „Rogu-mă ţie, doamna şi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atîtea lacrimi, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieştile Scripturi?” Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu ştii cu cine ai grăit?” Fevronia a răspuns: „Cum aş fi putut cunoaşte pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?” Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupîneasa Ieria”. Fe-vronia a zis: „Pentru ce nu mi-aţi spus şi mie? Pentru că eu am vorbit cu dînsa ca şi cu o soră”. Ea a răspuns: „Aşa a poruncit egumena, doamna noastră”.

Atunci Fevronia a tăcut şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoţească pe dînsa la calea cea adevărată şi să o numere în turma cea aleasă. Deci, Ieria mergînd la casa sa, a spus părinţilor ei toate cîte auzise şi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugîndu-i să lase rătăcirea elinească şi să cunoască şi ei pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultînd sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înţelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit şi Sfîntul Botez cu toţi ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mîntuirea lor învăţătura Fevroniei şi rugăciunile ei cele sfinte.

După cîtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, şedea lîngă dînsa şi-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înştiinţare în cetate, cum că Selin şi Lisimah se apropie de cetate, ca să muncească pe cei ce cred în Hristos. Atunci mulţi din cei ce erau în cetate, preoţi şi clerici, lăsînd toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau; pînă şi episcopul acelei cetăţi, plecînd din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflînd despre aceasta, călugăriţele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor şi i-au zis: „Doamnă şi maică, ce vom face? Iată fiarele acelea de păgîni şi muncitori se apropie de cetate şi toţi credincioşii creştini au fugit, temîndu-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiţi şi ce voiţi să facem?” Iar ele au răspuns: „Să ne porunceşti ca şi noi să ne ascundem puţin, ca să ne mîntuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-aţi văzut războiul şi acum vă gîndiţi la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoinţelor şi iată vă arătaţi biruite? Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceţi aceasta; ci să stăm să ne nevoim şi să murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dînsul în veci”.

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Ştiu eu că stăpîna noastră pentru Fevronia nu ne lasă pe noi să ieşim de aici şi să ne ascundem; pentru că voieşte, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dînsa şi eu singură voi spune pentru voi toate, cele ce se cade să facă”.

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscînd sfatul Eteriei, a zis către dînsa: „Ce voieşti, soro?” Dînsa a răspuns: „Ne rugăm să ne porunceşti să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu sîntem mai bune decît episcopul, decît preoţii şi decît tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ţie, maică, să-ţi aduci aminte că între noi sînt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostaşii păgîni, să-şi piardă fecioria lor şi astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă şi de aceasta ne temem, ca nu cumva şi noi, neputînd suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor şi să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voieşti, porunceşte-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este şi, ieşind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă şi spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi ieşi din locul acesta, ci aici voiesc să mor şi să fiu îngropată!”

Atunci Vriena, întorcîndu-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci şi cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sînt nevi-novată”. Apoi şi către celelalte surori, a zis: „Fiecare din voi să-şi aleagă ceea ce voieşte şi ceea ce crede că-i este de folos!” Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena şi pe Fevronia şi, bătîndu-şi piepturile cu multă plîngere şi tînguire, au ieşit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vîrstă şi împreună uceniţă cu Fevronia, cuprinzîndu-i grumajii ei, o săruta plîngînd şi zicînd: „Roagă-te pentru mine, sora şi doamna mea!” Dar Fevronia, ţinînd-o de mînă, n-o lăsa să se ducă din mănăstire şi-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla şi măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sînt bolnavă şi că-mi aştept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci, rămîi aici ca să slujeşti la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămîne aici precum porunceşti”. După ce s-a înserat, Procla şi-a schimbat cuvîntul şi în taină a ieşit din mănăstire. Tomaida, cea mai sus pomenită, care era acolo după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Egumena Vriena, văzînd golirea şi pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică şi s-a aruncat la pămînt, strigînd şi tînguindu-se cu amar; iar Tomaida îi potolea tînguirea ei, zicîndu-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare şi întristare să facă bucurie şi izbîndire, ca şi noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului şi s-a înşelat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi s-a ruşinat, sau s-a defăimat de El?” Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, aşa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde şi o voi păzi? Şi cu ce ochi voi putea să privesc, cînd o voi vedea răpită de barbari ca o robită?” Tomaida a zis: „Cel ce a putut să ridice pe cei morţi, Acela este puternic ca şi pe Fevronia s-o păzească şi s-o ţină nevătămată de barbari. Deci, mă rog ţie, doamna şi maica mea, încetează cu plîngerea şi cu tînguirea şi să mergem la Fevronia, care zace de boală, s-o întărim şi s-o mîngîiem!”

Mergînd ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tînguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce stăpîna mea, Vriena, se tînguieşte aşa?” Tomaida i-a răspuns, zicînd: „Pentru tine este această tînguire de maică, căci eşti tînără şi frumoasă! Vor veni muncitorii şi ne vor aduce necaz. Deci, pe noi îndată ne vor ucide, ca pe nişte bătrîne, iar pe tine, cea tînără şi frumoasă la faţă, te vor ţine spre batjocoră şi ne este teamă ca nu cumva, prin înşelare ori prin silire, să-ţi pierzi fecioria ta şi astfel te vor lipsi de cămara Mirelui ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugaţi-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputinţa şi să-mi dea răbdare, ca şi tuturor robilor Săi, care L-au iubit cu adevărat”.

Tomaida a zis către dînsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţelor. De vor începe păgînii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi, vezi să nu te supui lor; căci îţi vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de rîs diavolului şi să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decît fecioria şi mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte şi dăruieşte nemurire celor ce-L iubesc. Sîrguieşte-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ţi-ai pus sufletul tău. Păzeşte-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfîntul Botez şi de făgăduinţa călugărească, pentru că Hristos se va arăta înfricoşat în ziua aceea, cînd va şedea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul şi se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să ştii cu adevărat, că de n-aş fi avut voinţă să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aş fi fugit şi eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoinţa cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul şi trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, doar mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc şi să mor pentru numele Lui”.

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dînsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ţi aminte, că de la vîrsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mîinile mele şi pînă astăzi nimeni din mireni n-a văzut faţa ta. Adu-ţi aminte cum te-am păzit pînă acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjeşti bătrîneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ţi aminte de răbdătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu cîtă bărbăţie şi-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc. Astfel amîndouă au intrat în cămara Mirelui cel ceresc. Adu-ţi aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea şi de răbdarea ei, cînd judecătorul a dezlegat-o din legături şi voia s-o îngrozească cu săgeţile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultînd pe maica sa care zicea către dînsa: „Fiica mea, Eutropia, nu fugi!”, a stat cu bărbăţie ca un stîlp neclintit, pînă ce a fost săgetată cu săgeţile pînă la moarte şi, dîndu-şi sufletul în mîinile Domnului său, a căzut cu trupul la pămînt. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale pînă la sfîrşitul ei. Cu toate că această fecioară era proastă, neînvăţată, iar tu, însuţi ai învăţat dumnezeieştile Scripturi şi ai fost şi altora învăţătoare. Deci, socoteşte cu cîtă bărbăţie se cade ţie să stai pentru Domnul, tău”. Vorbind între ele acestea şi altele multe ca acestea, a trecut noaptea.

Cînd răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare şi de gîlceavă; pentru că Selin şi Lisimah intraseră cu ostaşii în oraş şi mulţi creştini au fost prinşi de ostaşi şi au fost aruncaţi în temniţă. Unul din elini a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare; iar el îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe toate monahiile. Ostaşii, ducîndu-se, au înconjurat mănăstirea şi, spărgînd uşile cu securile, au intrat înăuntru ca nişte fiare sălbatice şi, prinzînd pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Fevronia, văzînd primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaţilor, strigînd către dînşii: „Vă jur pe Dumnezeul care este în cer, să mă ucideţi pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea stăpînei mele”.

Pe cînd Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim şi, mîniindu-se pe ostaşi, i-a gonit din mănăstire şi a zis către Vriena: „Unde sînt celelalte călugăriţe care au fost în această mănăstire? Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Aţi fi făcut bine dacă fugeaţi şi voi, însă şi acum aveţi voie să fugiţi, oriunde voiţi, că mi-e milă de voi”. Zicînd aceasta, a ieşit din mănăstire, luînd şi pe ostaşi cu el şi s-a dus în divan la Lisimah, care, văzîndu-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?” Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luînd pe Lisimah de o parte, i-a spus: „Toate călugăriţele care au fost în mănăstire au fugit şi n-am găsit decît numai două bătrîne şi una tînără; însă am să-ţi spun un lucru străin şi minunat, care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriţă tînără că avea o faţă atît de frumoasă, încît n-am mai văzut nici o femeie pînă acum! Dumnezeu ştie că este adevărat ceea ce-ţi spun. Am văzut-o pe aceea şi m-a mirat de cuviinţa ei; şi de n-ar fi fost săracă şi scăpătată, cu adevărat aş fi zis că este vrednică ţie femeie, stăpînul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sîngele cel creştinesc, ci mai ales să-l apăr; apoi cum aş putea să fiu vrăjmaş mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum. Însă te rog pe tine, domnul meu, să le scoţi din mănăstire şi să le păzeşti undeva, ca să nu cadă în mîinile cele muncitoare a lui Selin, unchiul meu”.

Vorbind acestea între ei, unul din cei mai răi ostaşi care fusese în mănăstire, auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul şi i-a spus că în mănăstirea de călugăriţe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuieşte pe Lisimah s-o ia de soţie. Selin, umplîndu-se de mînie, a trimis îndată ostaşi să străjuiască pe călugăriţele ce se aflau acolo, ca nu cumva să scape şi să se ascundă. A trimis încă şi pe unele din cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tînără fecioară şi să-i afle numele. Aceia, ducîndu-se şi văzînd-o, s-au întors la dînsul şi i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie, care să-i semene la frumuseţea feţei ei.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la privelişte toţi, fie bărbaţi, fie femei, şi de toate vîrstele, că o fecioară tînără, anume Fevronia, are să iasă la nevoinţă. Auzind cei ce petreceau în cetate şi poporul din satele dimprejur, bărbaţi şi femei s-au adunat la privelişte, voind să vadă nevoinţa Fevroniei. A doua zi, venind ostaşii cei mai cumpliţi, au fost trimişi la mănăstire din porunca muncitorului, să aducă pe Fevronia la judecată. Ostaşii, ducîndu-se, au prins-o cu mînie şi, legînd-o în lanţuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Vriena şi Tomaida, cuprinzînd pe Fevronia cu tînguire de lacrimi, strigau cu amar şi rugau pe ostaşi să le dea voie să vorbească puţin cu ea. Ostaşii le-au lăsat. Apoi, Vriena şi Tomaida au rugat pe ostaşi să le ia şi pe ele la aceeaşi nevoinţă, pentru că se temeau bătrînele acelea, ca nu cumva Fevronia, fiind singură fără dînsele, să se teamă de munci. Ostaşii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca şi pe voi să vă ducem înaintea judecăţii, ci numai pe Fevronia singură!”

Atunci Vriena şi Tomaida au început a întări pe Fevronia grăind către dînsa unele ca acestea: „Fiica mea Fevronia, acum ieşi la nevoinţa mucenicească; să ştii că Mirele ceresc va privi spre pătimirile tale şi puterile îngereşti ţin acum cununa biruinţei, ce ţi s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăţie pînă la sfîrşit. Deci, caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ţi cruţa trupul cînd îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrînd noi, după o vreme se va sălăşlui în groapă şi se va întoarce în ţărînă. Eu, tînguindu-mă în mănăstire, voi aştepta înştiinţare despre tine, ori bună, ori rea. Deci, mă rog ţie, sîrguieşte-te, ca să aud bună înştiinţare despre tine. Dar cine îmi va aduce aceea bună înştiinţare că Fevronia s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos şi s-a socotit între mucenici?”

Fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Aşa şi acum voi păzi necălcate poruncile şi învăţăturile tale; căci ce vor vedea popoarele se vor minuna şi vor ferici bătrîneţile Vrienei, zicînd: „Aceasta este cu adevărat sădirea şi creşterea Vrienei, egumena cea mare!” Eu voi arăta, cu ajutorul Stăpînului meu, în chipul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugaţi-vă pentru mine şi mă lăsaţi să mă duc la nevoinţa care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dînsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că şi eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mireneşti şi, stînd la privelişte în popor, voi privi la nevoinţa ta!” Ostaşii, silind pe Fevronia să meargă şi voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte stareţe: „Maicele mele, mă rog vouă, daţi-mi binecuvîntarea de cale şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine!”

Atunci Vriena, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai arătat roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, în chipul lui Pavel, arată-Te şi acum smeritei Tale roabe, Fevronia, în ceasul nevoinţei ei şi, nevăzut, întăreşte-o de sus, ca şi într-însa să se preamărească numele Tău cel sfînt! „Vriena rugîndu-se astfel şi cuprinzînd pe Fevronia şi sărutînd-o, a eliberat-o cu multe lacrimi. Ostaşii, luînd-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin; iar Vriena, petrecînd puţin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plîngînd şi tînguindu-se şi, aruncîndu-se la pămînt în biserică, striga şi se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Tomaida lăsînd pe Vriena plîngînd în biserică, s-a îmbrăcat în haine mireneşti de femeie şi a alergat la privelişte în urma Fe-vroniei. Încă şi femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire şi ascultau învăţăturile Fevroniei, alergau la privelişte, bătîndu-şi piepturile, vărsînd lacrimi şi, de durere, îşi rupeau inimile lor, cum să se lipsească de o învăţătoare ca aceea. Auzind aceasta şi jupîneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în privelişte, sculîndu-se, a strigat cu glas mare de tînguire, încît s-au înspăimîntat părinţii ei şi toţi ce erau în casă. Atunci ei au întrebat-o, care este pricina acelei tînguiri, iar ea le-a răspuns, zicînd: „Sora mea, Fevronia, este dusă la privelişte! Învăţătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!” Părinţii ei căutau s-o potolească din plîns, însă ea şi mai mult striga către ei, zicînd: „Lăsaţi-mă să plîng cu amar pe Fevronia, sora şi învăţătoarea mea!”

Acestea zicîndu-le ea, au pornit şi părinţii ei spre tînguire, plîngînd toţi pentru Fevronia. Ieria mai ruga pe părinţii ei s-o lase să se ducă la privelişte; iar ei au lăsat-o să se ducă. Deci, luîndu-şi multe slugi, a alergat plîngînd la locul de privelişte unde erau o mulţime de femei, care plîngeau. Pe drum a ajuns şi pe călugăriţa Tomaida îmbrăcată mireneşte, cu care, cunoscînd-o, s-a dus împreună plîngînd şi au mers la locul de privelişte, unde se adunase mulţime de popor; şi apoi, venind şi judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliştea rînduindu-se, muncitorii Selin şi Lisimah au poruncit să aducă pe Sfînta Fevronia. Deci, mireasa lui Hristos stînd înaintea lor, fiind cu mîinile la spate şi atîrnîndu-i lanţuri grele de grumaji, pe care văzînd-o poporul a plîns şi a lăcrimat; dar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere şi a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie şi ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicîndu-i: „Spune-ne de ce rînduială eşti, roabă sau liberă”. Fevronia a răspuns: „Sînt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă eşti?” Fevronia a răspuns: „Sînt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?” Fevronia a răspuns: „Mă numesc creştină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voiesc ca să-l ştim”. Răspuns-a Fevronia: „Ţi-am spus că sînt creştină, iar de voieşti să-ţi zic numele cel din naştere, maica mea m-a numit Fevronia”.

Atunci muncitorul a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Deci, a început singur a grăi către dînsa: „Ştiu zeii, o, Fevronia, că nu ar fi voit să te învrednicească pe tine vorbei mele, dar, deoarece blîndeţea şi frumuseţea feţii tale mi-au biruit mînia şi iuţimea pe care o aveam asupra ta, te întreb, nu ca pe o osîndită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă fiică, martori îmi sînt zeii că îţi spun adevărul: acesta pe care îl vezi că şade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu şi Antim tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogăţii şi fiică a lui Prosfor senatorul. Însă, de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica şi cu tine vom întări cuvîntul spre însoţire; deci, vei fi soţia lui Lisimah, şezînd de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el şi vezi de este frumos ca tine sau nu. De vei asculta sfatul meu ca al unui părinte, te voi face slăvită şi bogată pe pămînt, încît nu vei mai cunoaşte sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii şi toate ale mele ţi le voi da ţie. Te voi face stăpînă peste toate averile mele pentru că toate le voi da zestre stăpînului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată, şi toate femeile, văzîndu-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări şi ferici; apoi se va bucura şi biruitorul nostru împărat şi multe vă va dărui vouă, că a şi făgăduit că are să pună pe Lisimah, eparh al Romei. Iată ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, ca tatălui tău, cele ce sînt plăcute zeilor noştri ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii ştiu că în mîinile mele, nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege şi ne spune ceea ce voieşti”.

La acestea Sfînta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la ceruri cămară nefăcută de mînă, în care se săvîrşeşte nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată împărăţia cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci, nu voiesc să mă însoţesc cu un om muritor şi stricăcios şi nu voiesc să aud de cele ce îmi făgăduieşti. Nu te mai osteni întru acelea, judecătorule, pentru că, nici momindu-mă, nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoşa!”

Acestea auzindu-le, judecătorul s-a supărat foarte rău şi a poruncit ostaşilor ca să rupă hainele de pe dînsa şi, încingînd-o cu o ruptură mică şi proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzîndu-se într-o ruşine ca aceea, să se ruşineze şi să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei şi ce fel de necinste i-a venit acum. Ostaşii, făcînd după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea tuturor. Atunci Selin a zis către dînsa: „Ce zici acum, Fe-vronia? Oare vezi din cîte bunătăţi ai căzut?” Sfînta a răspuns: „Ascultă, judecătorule nedrept, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar şi legătura asta, şi în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc ruşinea asta; pentru că unul este Ziditorul şi Mirele meu Hristos, pentru Care sufăr cu bucurie, nu numai această goliciune, ci cu sabia doresc a mă tăia şi a mă arde în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Acela, Care pentru mine a pătimit cele mai grozave chinuri!”

Atunci Selin a zis către dînsa: „O, neruşinato şi vrednică de toată necinstea, ştiu că te mîndreşti întru frumuseţile tale şi de aceea nu socoteşti spre ruşine necinstea, ci o socoteşti ca laudă, ca să stai astfel goală în privelişte”. Răspuns-a sfînta: „Ştie Hristosul meu că pînă în ziua de azi n-am văzut faţă de bărbat şi nici faţa mea nu a văzut-o cineva din mireni; dar acum, căzînd în mîinile tale, să fiu oare fără de ruşine? Tu singur eşti fără de ruşine că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecător, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, ies la luptă şi vin îmbrăcaţi cu haine? Oare nu se luptă goi, pînă ce biruiesc pe cel împotrivă luptător? Aşa şi eu, ieşind la luptă cu potrivnicul, bătăi şi foc aşteaptă trupul meu. Deci, cum voi putea să fiu îmbrăcată cu haine ca să sufăr unele ca acestea? Oare nu primeşte răni trupul cel gol? Deci, goală vin spre nevoinţă, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgînd în seamă muncile!”

Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură doreşte munci de foc şi de bătăi şi spune că nu se teme, să o întindeţi pe dînsa în patru părţi şi, aprinzînd foc dedesupt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătînd-o cumplit; iar sîngele curgea din trupul ei. Iar focul de sub dînsa ca să nu se stingă, turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie şi să o ardă mai cumplit. Deci, muceniţa fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluieşte, îndurate judecător, miluieşte pe acea fecioară!” Dar el, neascultînd rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Iar după ce s-a mai îmblînzit din mînie, a poruncit să înceteze a o mai munci şi, crezînd că este moartă, a aruncat-o afară din foc. Tomaida, văzînd-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfînta Fevronia, a slăbit cu duhul şi cu trupul şi a căzut la pămînt lîngă picioarele Ieriei. Ieria, ridicîndu-şi glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie învăţătoarea mea, de acum nu voi mai auzi învăţătura ta. Nu numai de tine m-am lipsit, dar şi de Tomaida, iată şi aceea moare pentru tine!”

Astfel strigînd Ieria, Fevronia, care zăcea la pămînt, a auzit glasul ei şi a rugat pe cei ce stăteau aproape să toarne apă pe faţa Tomaidei. Deci, făcîndu-se aşa, Tomaida şi-a venit în fire şi, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Judecătorul, văzînd pe Fe-vronia vie, a zis către dînsa: „Ce zici, Fevronia! Cum ţi s-a părut că este cea dintîi nevoinţă a pătimirii tale!” Sfînta Muceniţă a răspuns: „La cea dintîi nevoinţă m-ai văzut că sînt nebiruită; deci, nu mă îngrijesc de muncile cele rînduite de tine!” Atunci Selin a zis către slujitori: „Spînzuraţi-o pe lemnul cel de muncă, şi-i strujiţi coastele ei cu piepteni de fier şi cu foc să-i ardeţi coastele ei!” Deci, muncitorii îndeplinind porunca, Sfînta Muceniţă Fevronia şi-a ridicat ochii la ceruri, şi a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”

Acestea zicîndu-le, a tăcut. Apoi, fiind strujită şi arsă în foc, mulţi din cei ce se adunaseră la privelişte, nemaiputînd să vadă o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alţii strigau către judecător să cruţe pe acea tînără fecioară, care cu nimic nu a fost vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfînta încă fiind spînzurată, ighemonul a început iarăşi s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă şi s-o lege de-o roată ce era întărită în pămînt. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voieşte să-mi răspundă, să i se taie limba şi să se arunce în foc”. Muceniţa, auzind aceasta, îndată şi-a scos limba din gură şi a făcut semn muncitorului să i-o taie. Dar muncitorul slujitor a întins mîna să-i taie limba, iar poporul a strigat, jurînd cu zeii pe judecător şi rugîndu-l să nu facă aceasta. Apoi, muncitorul a plecat şi n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei să-i scoată dinţii. Atunci îndată unul din muncitorii slujitori, luînd un fier, a început să-i scoată dinţii unul cîte unul şi să-i arunce la pămînt; iar după ce i-a scos şaptesprezece dinţi, judecătorul a poruncit să înceteze.

Atunci din gura ei curgea mult sînge şi de durere cumplită ce avea, sfînta slăbise foarte mult cu trupul. Deci, chemînd un doctor, a adus puţină doctorie şi a potolit curgerea sîngelui. După aceea, Selin a început iarăşi a o întreba, zicînd: „Fevronia, măcar acum supune-te judecăţii şi închină-te zeilor”. Sfînta a răspuns: „Anatema ţie, blestematule, tu cel ce ai îmbătrînit întru fărădelege, slujind diavolului! Oare voieşti să-mi împiedici calea mea şi nu mă laşi să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Mai bine sîrguieşte-te ca, mai degrabă, să mă scoţi din trupul acesta de pămînt, deoarece Hristos, iubitul meu, mă aşteaptă!” Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie şi cu foc, pentru că te văd că încă fără de ruşine te mîndreşti cu tinereţile tale, şi nici un folos nu-ţi va fi din aceasta; pentru că mîndria ta îţi va aduce multe răutăţi şi multe munci rele” Dar sfînta muceniţă de durere mare nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea şi mai mult spre mînie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sînii ei cei fecioreşti. Poporul, auzuind aceasta, striga şi ruga pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mîniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăboveşti, spurcatule şi vrăjmaş al zeilor noştri? Pentru ce nu faci ceea ce ţi se porunceşte?” Atunci acela, luînd un brici, a început a tăia sînul cel drept al muceniţei; iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicînd: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie şi primeşte în mîinile tale sufletul meu!” Aceasta spunînd, a tăcut şi nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amîndoi sînii şi aruncîndu-i pe pămînt, judecătorul a poruncit să aducă foc şi să ardă rănile acelea din care curgea sînge. El a mai poruncit să-i ardă şi pîntecele mult timp, pînă se vor arde astfel toate măruntaiele ei. Mulţi din popor numaisuferind să vadă o muncire ca aceea, au plecat de la privelişte şi cu glas mare blestemau pe Diocleţian şi pe zeii lui.

După aceea Tomaida şi Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie şi cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fe-vronia!” Apoi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi strigînd: „Unde eşti acum, Fevronia? Unde eşti, fiica mea cea dulce? Unde eşti, roaba lui Hristos? Unde eşti, frumuseţea rînduielii bisericeşti?” Apoi, sculîndu-se şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta, Fevronia, şi grăbeşte a-i ajuta ei! Fă aşa ca să o vadă ochii mei sfîrşită prin mucenicie şi rînduită în ceata sfinţilor îngeri!”

La privelişte, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniţă, care era legată; şi, îndată, sfînta a căzut la pămînt, nemaiputînd să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce nu încetezi o muncire ca aceasta!” Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora din cei ce privesc la dînsa. Aceasta socotesc că şi mie îmi va fi de folos spre mîntuire. Am auzit de la maica mea, cum că ceilalţi s-au mîntuit cu chipul mucenicilor. Deci, să-şi săvîrşească şi această pătimire a sa spre mîntuirea multora”.

Ieria, văzînd pe muceniţă căzută la pămînt, a strigat cu glas mare către judecător, zicînd: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintîi care s-au făcut acestei fecioare nevinovate? Au, nu-ţi aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt lapte din sînuri, asemenea cu acestea pe care le-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sînuri femeieşti, ca atîta cumplire şi muncire să săvîrşeşti contra acelor părţi femeieşti? Mă minunez cu adevărat, cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv şi fără de omenie? Dar să ştii cu adevărat, că în chipul în care ai muncit tu pe această fecioară, aşa nu te va cruţa nici pe tine Împăratul ceresc!”

Ieria, zicînd aceste cuvinte, Selin s-a umplut de mînie şi a poruncit ostaşilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrînd s-o muncească îndată înaintea tuturor. Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte şi mergea singură cu bucurie la el şi striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primeşte-mă cu dînsa şi pe mine smerita roaba ta!” Deci, mai înainte pînă a nu ajunge ea şi pînă a nu sta înaintea ighemonului, judecătorii, prietenii lui, l-au sfătuit să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun şi mare, ca nu cumva de frică, văzînd-o toată mulţimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dînsa, şi astfel va pieri toată cetatea. Selin, ascultînd sfatul prietenilor săi, a sfătuit să nu mai aducă pe Ieria la întrebare; ci, mîniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicînd: „Ascultă, Ierie, vii sînt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăţi, cu cuvintele tale îndrăzneţe şi fără de ruşine”. Acestea zicînd, îndată a poruncit să se taie mîinile Sfintei Fevronia. Atunci, purtătorul de arme, punînd îndată un lemn sub mîna dreaptă, a lovit cu securea şi a tăiat-o; asemenea a tăiat-o şi pe cea stîngă. Muncitorul a poruncit să-i taie şi piciorul cel drept, şi, fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea şi a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie piciorul. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit.

Atunci poporul a făcut strigare mare, căci toţi se întristau pentru o muncire ca aceea. Purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Fevronia se cutremura din tot trupul de cumplita durere, deşi era aproape de sfîrşit. Însă, pe cît putea, întindea şi piciorul celălalt, punîndu-l pe lemn ca să fie tăiat. Judecătorul, văzînd aceasta, a zis: „Oare vedeţi puterea acestei femei fără de ruşine?” Şi a zis către purtătorul de arme cu multă mînie, să-i taie şi piciorul celălalt; şi i l-a tăiat. Lisimah, sculîndu-se de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prînzului”. Nelegiuitul Selin a răspuns: „Vii sînt zeii noştri, că nu o voi lăsa pe dînsa cu viaţă, ci voi sta aici pînă ce va muri!” Petrecînd multe ceasuri sufletul în trupul sfintei muceniţe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea femeie?” Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sfîntul ei cap. Deci, un ostaş, luînd sabia în mînă, cu cealaltă mînă a apucat perii capului şi astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat şi sfîntul ei cap. Judecătorii, sculîndu-se îndată, s-au dus să prînzească; iar Lisimah se întorcea de la privelişte plîngînd.

După uciderea Sfintei Muceniţe Fevronia, credincioşii, care erau printre popor, voiau să ia sfintele ei moaşte; dar Lisimah a pus ostaşi să păzească trupul ei, ca nici unul din mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. El însuşi fiind în multă supărare şi mîhnire nu a gustat mîncare sau băutură, ci închizîndu-se în cămară se tînguia pentru uciderea Fevroniei. Asemenea şi Selin, unchiul lui Lisimah, înştiinţîndu-se de tînguirea lui Lisimah, s-a mîhnit şi n-a gustat bucate; ci, sculîndu-se, umbla tulburat prin palat încoace şi încolo. Privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică şi spaimă şi a rămas mut. Deci, răcnind foarte tare şi mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stîlp de marmură ce era acolo şi, sfărîmîndu-şi capul, a căzut la pămînt mort. Din aceasta s-a făcut gîlceavă şi strigare între slugi şi ostaşi. Lisimah, auzind de aceasta, a ieşit degrabă din cămara sa şi, alergînd la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare şi de spaimă. Şi poruncind să înceteze strigarea şi gîlceava aceea, întreba: Cum s-a întîmplat aceasta? Cei ce stăteau de faţă i-au spus ceea ce se întîmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Bine este cuvîntat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răsplătit sîngele ei cel nevinovat!”

Aceasta zicînd, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate şi să-l îngroape după obiceiul păgînesc. Deci, chemîndu-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Jură-te pe tine cu Dumnezeul creştinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ţi-o voi da! Sîrguieşte-te îndată şi pregăteşte o raclă de lemn pentru trupul Fevroniei şi trimite propovăduitori pretutindeni, ca toţi creştinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniţei Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu ştii, iubite Prim, dorinţa inimii mele. Deci, ia ostaşi şi, adunînd trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă, păzeşte să nu ia cineva din mădularele cele tăiate ale ei. Asemenea, să aduni şi pămîntul acela pe care s-a vărsat sîngele ei, ca să nu-l lingă cîinii şi, săpîndu-l, să-l duci la mănăstire”. Comitul, îndată, după porunca lui Lisimah, chemînd o ceată de ostaşi, a dat în mîinile lor să ducă sfîntul ei trup, iar el singur, adunînd mădularele cele tăiate, capul, mîinile, picioarele, sînii şi dinţii şi învelindu-le în haina sa, le-a dus la mănăstire, urmîndu-i o mulţime de popor.

Deci, mergînd la mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decît numai pe Tomaida şi pe Ieria. Atunci cinstita stareţă, egumena Vriena, văzînd trupul Fevroniei şi mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale şi a căzut la pămînt ca moartă. Iar comitul, punînd străji de ostaşi lîngă mănăstire s-a întors la Lisimah. Vriena, abia şi-a venit în fire după multe ceasuri şi, sculîndu-se, cuprindea trupul muceniţei sfinte, strigînd: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum te-ai dus din ochii maicii tale, Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieştile Scripturi? Ce mîini vor deschide cărţile tale?” Astfel plîngînd Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire şi, căzînd, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea şi Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare, care au călcat capul şarpelui! Voi săruta rănile trupului cel sfînt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela, care, prin frumuseţea nevoinţei sale, a încununat neamul femeiesc!” Tot astfel plîngeau cu tînguire mare şi celelalte surori deasupra sfintelor moaşte.

Deci, spălîndu-le, le-a pus pe scîndura pe care sfînta avea obiceiul a se odihni şi a lipit mădularele tăiate la locul lor; şi astfel a dus-o în biserică cu cîntare de psalmi. După ce a trecut ziua, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toţi care vor veni să vadă pe sfînta muceniţă să intre şi să preamărească pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat în pătimiri atîta răbdare.

Intrînd înăuntru o mulţime de popor, a venit şi Lisimah împreună cu comitul. Deci, Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate părinteştile obiceiuri, de slujirea de idoli şi de bogăţiile mele şi voi merge să mă unesc cu Hristos!” Comitul a răspuns: „Şi eu voi face ca şi tine! Să piară Diocleţian şi toată împărăţia lui, căci toate lăsîndu-le, voi sluji lui Hristos!” Astfel, învoindu-se amîndoi, au lăsat divanul şi au venit în mănăstire la moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia. Acolo a venit şi episcopul acelei cetăţi, cu preoţi, cu clerici şi cu mulţime de călugări, săvîrşind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu bucurie duhovnicească.

Făcîndu-se ziuă, a adus un sicriu făcut înadins pentru moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia şi le-a pus într-însul cu bună rînduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinţii i-a pus pe piept. Apoi, ungînd moaştele cu miruri şi aromate, le-a îngropat în biserică, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. De la mormîntul ei bolnavii luau tămăduiri; astfel că mulţi dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru şi s-au botezat. Asemenea Lisimah şi comitul Prim au primit Sfîntul Botez şi, lăsîndu-şi dregătoriile, nu s-au mai întors la împăratul cel păgîn. Ei, lepădîndu-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel şi au luat viaţa călugărească, petrecînd cu dumnezeiască plăcere în pustniceşti nevoinţe şi prin cinstit sfîrşit au trecut la Hristos. Asemenea şi fericita Ieria, dînd toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ţie, maica mea, primeşte-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, şi-ţi voi sluji cu toată supunerea precum îţi slujise ea!” Aceasta zicînd, a luat de pe dînsa toate podoabele femeieşti de mult preţ şi le-a dat spre înfrumuseţarea bisericii şi, lepădîndu-se de lume, s-a făcut călugăriţă.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Fevronia se prăznuia în toţi anii în ziua de 25 ale lunii iunie, zi în care sfînta a pătimit pentru Hristos, cînd se făceau şi minuni în ziua praznicului ei. Căci la cîntarea cea de toată noaptea, sfînta muceniţă se arăta, stînd în mijlocul surorilor ce cîntau, luîndu-şi locul său de mai înainte. Deci, cînd au văzut-o pe dînsa la arătarea cea dintîi, toate surorile s-au înfricoşat, iar Vriena a strigat cu glas mare: „Iată, fiica mea Fe-vronia, a venit la noi!” Deci, vrînd cu dragoste să o cuprindă cu mîinile sale ca o maică, îndată Sfînta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ceea ce se arăta sau să-i zică vreun cuvînt, decît numai priveau la dînsa cu spaimă şi cu mirare. Din arătarea ei ele simţeau bucurie şi veselie în sineşi; iar inima ei, umplîndu-se de acea bucurie, lăcrima şi astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăşi se făcea nevăzută. Episcopul, avînd evlavie spre Sfînta Muceniţă, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care, zidind-o vreme de şase ani, a sfîrşit-o şi, aducînd episcopii de primprejur la sfinţirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaşte.

Deci, după cîntarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde, rugîndu-se, au descoperit mormîntul sfintei şi, deschizînd racla, au văzut cinstitele ei moaşte strălucind ca o rază de soare. Călugăriţele, văzînd aceasta, plîngeau şi se tînguiau că se lua de la dînsele o vistierie de mare preţ. Cînd mîinile celor sfinţiţi s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut atîta zgomot în văzduh, încît tot poporul a căzut de frică cu feţele la pămînt. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăşi a se atinge de raclă, pămîntul s-a cutremurat foarte tare, încît s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toţi, că sfînta muceniţă nu voieşte să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mîhnit foarte mult şi nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Deci, episcopul a grăit către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu ştii cîtă sîrguinţă am pus, ca întru slava şi cinstea Cuvioasei Muceniţe Fevronia să ridic această biserică, de la a cărei zidire se împlinesc acum şase ani; însă de vreme ce sfînta muceniţă nu voieşte să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ţie, ca să iei măcar una din mădularele ei cele tăiate şi cu mîinile tale să ne-o dai nouă, ca să nu fie osteneala noastră fără rod şi fără spor”. Atunci Vriena, întinzîndu-şi mîna, s-a atins de racla sfintei, vrînd s-o ia şi s-o dea episcopului, dar mîna Vrienei a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plîngînd, a început a grăi către sfînta: „Mă rog ţie, fiica şi sfînta mea Muceniţă Fevronia, nu te mînia asupra mea, maica ta, ci adu-ţi aminte de ostenelile mele şi nu-mi defăima bătrîneţile mele”. Acestea zicîndu-le, s-a slăbit mîna ei. După aceasta Vriena, iarăşi plîngînd, a grăit către sfînta: „Stăpîna noastră, dă-ne nouă binecuvîntare şi nu ne mîhni!”

Aceasta zicînd-o, iarăşi şi-a întins mîna ei şi a luat unul din dinţii ei, care se aflau pe piept şi l-a dat episcopului; după aceea îndată s-a închis racla. Episcopul, luînd cu bucurie dintele acela de la moaştele sfinte, l-a pus într-un vas de aur şi s-a întors cu tot poporul, ducînd acel dar cu cîntări de psalmi, cu lumînări, cu veselie şi cu prăznuire. Şi, aducîndu-l în biserică, a sfinţit-o pe ea, făcînd într-acea zi cu rugăciunile sfintei multe tămăduiri. Căci cîţi au fost orbi, au văzut; cîţi erau şchiopi s-au îndreptat şi cîţi erau îndrăciţi, au scăpat de îndrăcire; şi ori de ce neputinţă era cuprins cineva, numai atingînd gura şi sărutînd acea mică parte luată din moaştele sfintei, îndată cîştiga tămăduire şi se ducea sănătos la casa sa, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

După sfinţirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani şi s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci, punînd egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul. Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieţi -, după mutarea maicii Vriena, am scris viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Fevronia. Asemenea şi cele despre Lisimah, pe care le-am auzit din gura lui singură. Toate acestea le-am scris spre folosul celor ce vor citi şi vor asculta şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.