Sfântul Ioan Casian: „Nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea”!

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea.

Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.

Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 90-91