Sihaştrii de la schitul de sub stâncă

Zi frumoasă, de toamnă târzie, cu o cromatică aşa cum n-am mai văzut niciodată, întregită de murmurul unui izvor, ce susură ca un mugur de fluier; totul se deschide privirii, precum o filă de poveste. În obştea aceasta de sihaştri am încercat să înţeleg fiecare cuvânt duhovnicesc al stareţului Damaschin, dar la Pahomie totul este dincolo de sfera raţiunii, fiecare trăieşte rugăciunea aşa cum simte, pentru a rămâne într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu. Privind înspre lăcaşul de-nchinăciune dăltuit în stâncă, primul gând care mi-a venit în minte a fost un crâmpei din Psalmul 50 al lui David: „…stropimă- vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”. Cu aceste trăiri am cunoscut viaţa sihaştrilor de sub stâncă şi am înţeles ce mare răsplată îi aşteaptă în ceruri pentru înălţătoarele lor rugăciuni şi ascultări.

Simfonia toamnei, sub semnul desăvârşitei tăceri

Oprindu-mă la Schitul Pahomie, am trăit sentimentul că aici se termină lumea; şi nu m-am înşelat câtuşi de puţin, pentru că da, aici se termină lumea păcatului, lumea nepăsării, lumea ispitelor… şi-ncepe altfel de lume, o lume a rugăciunii, a ascultării, a ascezei. Liniştea desăvârşită de la schit, accentuată de galbenul toamnei, întăreşte senzaţia că aşa arată veşnicia. Pentru cine caută calea spre mântuire, acest tărâm al tăcerii poate fi darul cel mai de preţ, pentru că desăvârşirea în rugăciune începe prin ascultare şi descifrarea tainicei tăceri. M-am oprit uimită lângă Izvorul Frumos, cel care vara te-nvăluie într-o fascinantă simfonie a apei care ţâşneşte din stâncă. Izvorul odinioară zgomotos îşi potoleşte zbuciumul, iar apa este rece ca gheaţa, venind să intensifice parcă tăcerea aşezământului monastic. Doar vântul tomnatic se auzea în imensitatea munţilor, care veneau să întregească trupul bisericuţei din stâncă. Drumul ce şerpuia prin adierea galben-ruginie s-a oprit într-o lume de vis. Nu era nici o suflare prin preajmă, o pace adâncă şi o eliberare de toată grija cea lumească făceau loc rugăciunii interioare, o rugăciune pentru care nu mai este nevoie de cuvânt. Când porneşti la drum spre astfel de locuri, trebuie să fii conştient de profunzimea nemărginirii şi să ai conştiinţa revelaţiei prin tăcere, nu prin cuvinte.

O imensitate de har şi lumină răsărită din stâncă

După ce am trecut de poarta cu motive olteneşti, urcând treaptă cu treaptă spre sfântul lăcaş, când am zărit bisericuţa ca un mugur care ţâşneşte din stâncă, am trăit sentimentul unei permanente Liturghi, iar în aer plutea un îmbietor miros de smirnă şi tămâie. Rugăciunile pustnicilor din adâncul pădurilor ruginii te fac să vezi lumina printr-o altă lumină, şiatunci când miresme divine se împletesc în tainică rugăciune, începi să desluşeşti tărâmul sacrului. Cine ajunge la Schitul Pahomie, cu siguranţă va avea aceste revelaţii. Cu fiecare treaptă ce urcă spre schit, simţi că te apropii mai mult de Dumnezeu, că ţi se ia o ceaţă de pe ochi şi ţi se limpezeşte privirea. Văzută din exterior, bisericuţa pare foarte mică. După ce te închini la iconostas, după ce te încarci cu o stare de bine ce nu poate fi definită în cuvinte, simţi binecuvântarea tuturor sfinţilor, alături de care Cuviosul Pahomie te mângâie cu tainic har şi bisericuţa aceea mică devine o imensitate de har şi lumină. Cine crede că fără lumina electrică nu se poate trăi, se-nşeală amarnic. Dacă o dată, o singură dată, ajungeţi să trăiţi puterea rugăciunii acolo, în lăcaşul de sub stâncă, veţi trăi sentimentul că aţi văzut cea mai puternică şi limpede lumină de pe pământ.

Vecernie la lumina lumânărilor

La scurt timp după ce am ajuns la Pahomie, un călugăr tocmai bătea toaca de Vecernie. Au început să vină apoi unul câte unul, tăcuţi, cu capul în pământ, doar ei şi permanenta lor rugăciune. Era pentru întâia oară când trăiam o Vecernie la lumina lumânărilor. Slujba era mai presus de orice simfonie, iar Harul Divin picura peste noi, ştergând cu desăvârşire toată grija cea lumească. În pacea aceea adâncă şi muzica îngerească, doar lemnele din sobă se mai auzeau trosnind, ceea ce făcea ca îngenuncherea să fie mai aproape de orice trăire ancestrală. Frumuseţea aceea exterioară, care te întâmpină la intrarea în schit, este întregită de fascinanta armonie spirituală din căsuţa de sub stâncă a Domnului. Abia după Vecernie mi-am îngăduit să schimb câteva cuvinte cu călugării, care, la fel de tăcuţi ca şi înainte de slujbă, se retrăgeau către chiliile lor.

„Viaţa călugărească nu este un algoritm… ”

Asemenea sihaştrilor de pretutindeni, şi cei de la Schitul Pahomie se feresc să vorbească despre ei, dar după ce le câştigi încrederea, îţi dai seama ce mare bogăţie sufletească ascund. În timp ce mâncam la trapeză, le-am surprins chipurile acelea curate, care emană o permanentă fericire. Au împărţit cu noi câţiva cartofi copţi şi nişte dulceaţă de afine, asta era tot ce aveau, dar când ne-am ridicat de la masă, am trăit senzaţia celei mai copioase cine pe care am luat-o vreodată. Ce incredibile trăiri îţi dăruieşte viaţa trăită în post şi rugăciune! Despre călugării care au lăsat lumea şi au ales de bunăvoie jugul monastic, părintele Damaschin, stareţul Schitului Pahomie, are o viziune cu totul aparte: „Cel care vine hotărât să rămână nu simte trecerea. Viaţa călugărească nu este un algoritm; a merge înainte nu înseamnă a urma o linie, ci un câmp întreg, Dumnezeu există pretutindeni. Cel mai important lucru pentru cei care vin hotărâţi să rămână la mânăstire este acela de a învăţa tăierea voii, venind dintr- o lume în care normalitatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei. Din Pateric aflăm multe exemple concludente, în sensul că, în momentul în care un monah începător făcea o anume greşeală, nimeni nu-i atrăgea atenţia în nici un mod. Orice lucru trebuie făcut pentru că îl simţi, nicidecum pentru că aşa ţi se spune. Când ajung la mănăstire, majoritatea fraţilor se trezesc în faţa unei libertăţi care nu poate fi definită prin ceva anume. Ea este însăşi firea la care noi am renunţat, sau altfel spus renunţarea la voia proprie, care implică tocmai pierderea libertăţii. Dacă, de exemplu, unui om îi explici pedagogic ce înseamnă lepădarea de sine, nu poate concepe cum e posibil ca, tăindu-şi voia, să ajungă liber. El crede că o dată cu tăierea voii se anihilează, şi asta pentru că oamenii se regăsesc prin ceea ce vorbesc, spun şi fac”.

„Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos!”

E om luminat părintele Damaschin şi vorbeşte despre sfinţia sa cu multă sinceritate. Mi-a povestit cum a trăit în lume, cum nu reuşea să se adapteze nicăieri, pentru că simţea alt fel de chemare şi câte încercări a avut până când, în sfârşit, şi-a găsit drumul. La mânăstirile unde oamenii vin şi pleacă, tulburând adesea rânduiala monastică, nu a putut să trăiască, dar de când este la schit se simte un om liber. Despre această libertate are o viziune aparte: „Omul care se iubeşte pe sine nu înţelege lucrarea Mântuitorului. Dar Acesta a dat cuvânt de învăţătură: Cel ce vrea să-Mi urmeze Mie, să-şi ia crucea şi să vină după Mine!”. Unde nu este jertfă, nu este iubire, iar calea cea dreaptă este să te descoperi pe tine, renunţând la tine. Sfântul Atanasie cel Mare ne învaţă că „cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos!”. Asta înseamnă că orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, iar binele pe care îl facem din suflet pentru altul, ne rămâne nouă, iar noi rămânem îmbogăţiţi cu binele făcut. Bucuria noastră este fără margini, pentru că tocmai am aflat că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti cu divinul miros al mirului. În singurătatea acestor locuri cu mireasmă divină, am descoperit cât de frumos este omul şi cât de buni am putea fi unii cu alţii. Cu fiecare cuvânt al monahilor, te mai îmbogăţeşti cu ceva.

Legătura directă cu Dumnezeu este esenţială

Vlăguită de drumul printre stâncile Builei, m-am aşezat pe treptele dintre bisericuţă şi chilii, acolo unde dintr-o parte simţi mireasma de tămâie, care iţi dă o stare de pace a sufletului, iar din cealaltă o gură de Rai te mângâie cu o cromatică pe care numai la Pahomie am văzut-o. În decorul acesta mirific, dorinţa de rugăciune sporeşte în sufletul omului. Aici am înţeles că rugăciune nu înseamnă doar să îngenunchezi şi să citeşti mai multe texte biblice. Dumnezeu nu are nevoie nici de textele noastre, nici de metaniile noastre făcute mecanic, ci de inima înlăcrimată, care să devină una cu rugăciunea. Ascultarea şi temeinicia rugăciunii se pot regăsi în viaţa oricărui mirean care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. Părintele Damaschin insistă că legătura directă cu Dumnezeu este esenţială: „Omul greşeşte atunci când, la cea mai mică ispită, aleargă la duhovnic. E simplu să laşi tot ce ai pe suflet în seama duhovnicului, dar mult mai înţelept este să-L cauţi pe Domnul în Duh, să-L simţi. Oamenii din ziua de azi pur şi simplu fug de tot ceea ce înseamnă responsabilitate. E mult mai simplu să dai fuga la duhovnic decât să te lupţi cu ispitele şi cu tine însuţi. Până la urmă, ispitele sunt mijloacele cele mai eficiente prin care omul îşi poate descoperi interiorul. Dar cel ce nu va conştientiza că pe această lume este doar el şi Dumnezeu, nu va avea linişte şi va vedea numai în exteriorul lui. Trebuie delimitat eul de sine. Sinele acesta trebuie să-l smereşti şi să-l supui, altfel vei ajunge să mănânci pentru că ţi-e foame, să bei pentru că ţi-e sete, să dormi pentru că ţi-e somn… şi totul se transformă într-un mecanism, ori noi avem nevoie de trăire”. De la părintele Damaschin am învăţat un lucru de mare preţ, şi anume că „cine gustă din singurătatea pustnicească nu se mai satură în veci!”. Am rămas fără cuvinte şi, înainte ca noaptea să coboare peste schit, am urmat poteca spre cele lumeşti, dar cu sporul lăuntric al nelumescului care le răscumpără.

Mariana BORLOVEANU, Lumea credintei nr. 10 (135), octombrie 2014