Slăbiciunea ca putere

De multe ori credem că sfinţii au avut o cale dreaptă către  Dumnezeu, mergând sigur şi fără poticniri . Ne facem o impresie că toată viața lor din momentul descoperirii lui Hristos (sau a deciziei de a se dedica Lui) a fost un urcuș continuu – de la pământ la cer. O linie verticală bine orientată.

Citim în vieţile sfinţilor, le privim chipurile în icoane, ascultăm cântările bisericești închinate faptelor lor, ne rugăm lor. Dar nimeni dintre noi, probabil cu rare excepții nu a avut printre prieteni sfinţi, pe care i-ar fi cunoscut de multi ani, i-ar fi văzut zi de zi, sau cu care cel puțin s-ar fi întâlnit din când în când.

Și de aceea cel mai probabul că ne facem o închipuire greşită. Nu poate omul să aibă o cale către Dumnezeu fără abateri. Toate se vor înâlni în această cale – și curbe, şi ume unde ne-am oprit şi nu am ştiut la următoare răscruce încotr-o vom apuca.  Pur şi simplu e greu să le observi pe toate la o distanţă de secole şi mii de kilometri. Iar ceva în genere nu poate desluşi ochiul uman şi doar Domnul le vede pe toate….

Greşim atunci când credem  că zbaterea noastră zilnică, „căderile – ridicările – şi din nou căderile” fără de sfârșit nu au nici un rost, că sunt inutile Și deaceea nu se mai merită să te zbaţi prea tare, trăieşte așa cum se trăiești, şi nu pierde în zădar puterea vieţii, care şi aşa e puţină. De fapt toate acete încercări şi zbateri şi reprezintă ceea ce este viaţa adevărată. Sau ne dau speranța ei.

Există un adevăr profund, fără de care la sigur nu vei deveni sfânt. Și poate chiar nici nu te vei mântui… …Atât cât îţi pui speranta în tine, în punctele tale forte, abilități, fapte deosebite, eşti foarte departe de Dumnezeu.  Începutul apropierii adevărte  -este momentul disperării de toate cele expuse mai sus, convingerea că toate acestea în sine sunt în zadar: nu mântuiesc,  nu vindecă, nu ne apropie. Una ne mântuieşte  – dragostea lui Dumnezeu. Iar toate celelalte sunt dovada că noi o simţim și îi răspundem. O dovedim nu pentru Dumnezeu, nu pentru cei din jur, desigur, dar pentru noi înșine.

Doar că mai există şi o altă piedică…Sfinţii mai repede decât noi, neputincioşii, dar prea mândrii, au ajuns la această disperare mântuitoare. Și au trăit bucurându-se de ea ca de un dar prețios de la Dătătorul tuturor darurilor. Și au depus lucrări peste lucrări. Și dacă cineva le-a fi spus: „Nu te mai obosi, oricum nu te vei mântui”, ei ar fi continuat să ducă aceaşi viaţă, pentru că altfel nu ar fi putut, nu ar fi dorit altfel. În aceasta şi se află garanția mântuirii și a sfințeniei lor. Și fiind săraci, erau concomitent şi nemaipomenit de bogaţi.

Nouă disperarea în propriile puteri ni se dă foarte dificil. Şi mai greu se trăieşte acest sentiment. Nu ne ajută să vedem lumina, să ne încredem în speranța unică a nădejdii către Dumnezeu, dar ne aruncă la pământ, ne striveşte.

Și deprimat, strivit şi sleit de orice putere meditezi: „Ce pot eu să fac? Și dacă sunt aşa cu adevărat mai este oare vreun sens? .. „.

Am citit în scrisorile iegumenului Nicon „Târăşte-te în brânci către Ierusalimul muntos”. E cel mai bun sfat pe care l-am citit-o vreodata. Sau auzit. Cea mai bună instruire. Cel mai bun program de acțiune.

Da, anume aşa. Dacă nu ai nici o putere, atunci târăşte-te în brânci , în patru labe, în genunchi sau chiar pe burtă. Nu ai nci o putere  – cel puțin stai întins în direcția necesară. Apoi târăşte-te din nou.  Și într-o zi, cu voia lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu te vei ridica şi vei merge drept.

Când?

Probabil atunci când vei fi în siguranţă. Când nu te vei mai mândri de faptul că mergi drept și nu te târăşti ca altă dată. Atunci când îţi vei conştientiza până la sfârşit slăbiciunea şi îi vei da în sfârşit să acţionete nestingherit Celui, căruia nimeni, în afară de noi, nu-i poate împiedica să ne mântuiască. Când slăbiciunea ta, care te va smeri dar şi va naşte dorinţa să o depăşeşti, se va trasforma în puterea ta.

traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa www.pravmir.ru