Spovedania părintelui Ioan

„Mi-i dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!”

Într-o noapte lungă de iarnă polară părintele Ioan, care zăcea de mai multe luni nemişcat în patul său, i-a chemat pe tovarăşii lui de baracă să se dea mai aproape, zicându-le:

− Fraţilor, vreau să mă spovedesc. Am o taină, pe care nu vreau s-o iau cu mine în mormânt. Şi pentru că nu este aici duhovnic şi n-am altcuiva cui o spune, rogu-vă, ascultaţi-o şi, dacă veţi putea să mă iertaţi pentru păcatul pe care-l port, iertaţi-mă, că simt că ceasul meu e aproape. Iar dacă nu – să rămân păcătos şi treclet şi pe lumea cealaltă.

Încet baraca se îngrămădi în jurul lui. Preotul surâse blând, pentru prima dată de când se afla printre ei fu văzut schiţând un zâmbet.

− Închisoarea mi-a amintit că sunt şi eu om, şi-s atotputernic, începu el. Căci am fost deseori scuipat şi înjosit, dar sufletul nu mi l-a putut nimeni birui. Şi dacă nu era temniţa, nu ştiu de ce cred că Domnul nu m-ar fi recunoscut. De aceea am zis de zeci de ori pe zi: blagoslovită să fii tu, închisoare! Aici m-am convins că zadarnic clădeşti binele lumesc dacă el nu trece prin rugăciune şi renunţare…

− Lasă-te întrebat, părinte, a zis Mendelstam. Ce ai pe suflet şi ai vrea să laşi aici pe pământ, ca să nu te tragă povara păcatului înapoi când sufletul îţi va zbura către ceruri?!

Odată am cuprins tulpina unui fag şi am simţit cum sângele a început să fiarbă în mine ca laptele pus pe foc, pentru că-mi închipuisem, o, suflet păcătos, că o ţin în braţe pe ea. Şi atunci m-am hotărât să mor. Umbla prin munţi o haită turbată de lupi, care ataca oameni, spărgea stâne, sfâşia cai, sugruma câini. I-am auzit urletele în câteva nopţi pe o vale, zisă a Fagilor, apoi am dat şi de urmele ei. Avea o potecă pe care cobora din munte spre o stână din vale, căreia-i tot da târcoale. Şi într-o noapte cu lună am ieşit înaintea haitei pe trecătoare. Coborau prin zăpada înaltă din munte vreo douăzeci de lupi flămânzi şi iuţi, în frunte cu o lupoaică voinică. La început, când am simţit că mi se ridică părul măciucă în creştet, am vrut să fug, dar m-am gândit la Efrema şi am rămas locului. Lupii s-au apropiat, s-au oprit la câţiva paşi înaintea mea şi, simţind mirosul cărnii de om, m-au studiat şi m-au adulmecat o vreme, întinzând nările subţiri către mine şi, ridicând boturile lor către lună, de le-am văzut colţii sclipind ca nişte junghiuri de oţel, apoi – prima s-a ferit lupoaica, iar după ea, unul câte unul, şi ceilalţi lupi − au croit două pârtii adânci prin troianul înalt dintr-o parte şi din alta, lunecând pe lângă locul în care mă oprisem stâlp cu nădejde c-aş fi putut muri fără păcat, şi coborând fără să se grăbească înspre satul din vale, toată acea haită flămândă m-a ocolit cu dispreţ…

După aceea m-am rugat de Dumnezeu să-mi dea puterea să o uit, dar şi Bunul mă părăsise… Şi-n această închisoare a mea de multe ori îmi apărea icoana ei în faţă, şi iadul acesta în care mă mutasem mi s-a părut blând.

Asta e taina mea, fraţilor. Şi dacă puteţi, rogu-vă de mă iertaţi, a zis el adresându-li-se ca unor duhovnici cărora li s-a mărturisit. Iar dacă nu, blestemat să fiu…Apoi a descusut atent, cu un deget pe care-l vârâse în cusătură, perna, scoţând, ascuns în vata ei, un capăt de lumânare, pe care l-a aprins, rostind cu vocea lui tot mai stinsă:

− Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările sale de oameni, să mă ierte pe mine păcătosul şi să mă dezlege de toate păcatele mele, cu voie sau fără de voie… Amin…
Zicând acestea, părintele Ioan a tăcut.

Mendelstam a vorbit atunci cu tonalitatea unui rabin:

− Doi oameni care se iubesc corectează ceea ce este nedesăvârşit în creaţia lui Dumnezeu, părinte. În acea femeie ai căutat perfecţiunea dintâi, pe care a pus-o Cel de Sus în fiecare dintre oameni. Şi ai găsit-o. Dar te-ai temut ca această iubire pământească să n-o umbrească pe cealaltă, cerească. Iar dragostea cea pământească tot El ţi-a trimis-o, să-ţi amintească de faptul că eşti om cu slăbiciuni şi păcate. Prin ea l-ai cunoscut şi mai bine pe Cel de Sus şi minunăţia lucrărilor sale… Iar Efrema, ea te-a modelat, ca şi Dumnezeul la care te rogi, fără să ştii, şi te-a apropiat şi mai mult de sfinţenie. Miluit să fii, părinte Ioan!

− Mulţumesc, fraţilor, pentru că m-aţi ascultat, a zis părintele Ioan şi a amuţit. Cineva trecu palma prin dreptul feţei lui să vadă dacă mai respiră. Când lumânarea aproape că se topi, preotul schiţă un surâs, ca de-un vis pe care-l vedea numai el sau de o întâlnire pe care o tânji întreaga lui viaţă, murmurând:

− E-e-frema!

Tot atunci răsuflă o dată adânc şi, când sufletul i se desprinse de trup, lumânarea tresări brusc, risipindu-şi lumina pe jos.

Pentru prima dată în veacul ei de baracă, scândurile necioplite de brad, din care erau făcute priciurile, dar şi podelele aşchioase, începuseră să emane mireasmă de tămâie şi când cineva trase pătura de pe geam, cerul cu miile lui de stele intră peste acei deţinuţi care-şi mai amintiră o dată în
acea noapte lungă că ei sunt oameni, oameni pe care Cel de Sus i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.