Între Mărţişor şi 8 Martie. Spune-mi ce sărbătoreşti, ca să-ţi spun cine eşti

Comunismul a trecut, sărbătorile i-au rămas! Nu ştiu dacă e vorba de inerţiile româneşti (“Aşa am apucat”) sau faptul se constată şi la alte meridiane. Cert este că la noi, cu complicitatea populistă a autorităţilor, 8 Martie sau 1 Mai se ţin ca nişte sărbători nevinovate şi vechi de cînd lumea. Mai nimeni nu pare să se sinchisească de originile şi de înţelesurile lor propagandistice, moştenite din recuzita ideologică a celui mai criminal şi mai anti-creştin regim din istorie! Dacă-i vorba de o zi liberă în plus, adică de încă un prilej de “chiul” îngăduit, “uşurătatea” naţională exultă fără scrupule, mereu gata să mai pună de-un “chef”. Ce-i drept, mulţi o fac şi din totala ignorare a substratului acestor “sărbători” (care s-ar fi cuvenit să iasă din istorie pe uşa din dos, o dată cu revoluţionarismul ateu şi materialist, dacă noi nu ne-am fi pervertit şi descreştinat în ultima jumătate de secol mai mult decît vrem s-o recunoaştem). Între Mărţişor şi 8 Martie

Tradiţia românească oferă, în prag de primăvară, un bun prilej de sărbătorire a “sexului frumos”: 1 Martie, Ziua Mărţişorului. Nu-i o sărbătoare bisericească, dar nici n-are în ea nimic tendenţios sau pervers. Mamele, logodnicele, soţiile, fiicele sau colegele noastre au şi acest prilej în plus de a ne simţi dragostea şi preţuirea (care altminteri, fie vorba între noi, s-ar cuveni să fie mai puţin “ocazionale”). Piepturile înflorite de mărţişoare ar trebui să ne aducă aminte, simbolic, de frumuseţea şi regenerarea lumii lui Dumnezeu, de armonia care se cade să existe în(tre) toate cele ale Firii, de la ghiocelul plăpînd şi pînă la inima omului. Ne bucurăm de alteritatea ce ne-a fost dată dintru început (“Nu e bine să fie omul singur”) şi de minunea perpetuă a vieţii (căci Eva e “mama tuturor celor vii”).
De ce mai e oare nevoie să supralicităm, o săptămînă mai tîrziu, printr-o “sărbătoare” ideologică a femeii, văzute ca instrument al “luptei de clasă”, din perspectiva dizolvantă a “feminismului” militant şi a idiosincraziilor “proletare”?! Pe urmele tovarăşei Clara Zetkin Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8 martie (demagogic numită “internaţională”, căci n-au sărbătorit-o oficial, după modelul Sovietelor, decît ţările din fostul “lagăr socialist”, iar în restul lumii numai anumite cercuri de stînga, marxiste sau marxizante). Propunerea instituirii unei Zile a Femeii a fost făcută şi aprobată în 1910, la aşa-numita Conferinţă a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, prima ei sărbătorire în mediile respective avînd loc în anul următor. Autoarea propunerii a fost militanta revoluţionară Clara Zetkin (1857-1933), o evreică născută la Wiederau (Saxonia) şi moartă la Arhanghelskoie, în fosta U.R.S.S. (unde şi-a văzut împlinit visul “tinereţii revoluţionare” şi a propăşit pe linia bolşevismului stalinist).

De ce tocmai ziua de 8 martie? Unul dintre motive (şi cel mai invocat) este că în această zi avuseseră loc mai multe demonstraţii revendicative ale “femeilor muncitoare”, începînd cu o grevă a ţesătoarelor new-yorkeze din 1857 (ce-i drept, reprobabil de aspru reprimată de autorităţile “capitaliste” ale vremii). Sub semnul sîngeroasei EsteraAr mai fi însă un motiv important, asupra căruia atrage atenţia, de pildă, un mare teolog şi duhovnic rus contemporan, diac. prof. dr. Andrei Kuraev: pornind de la originea etnică a Clarei Zetkin, autorul este de părere că ea “n-a putut să nu se gîndească” la populara sărbătoare evreiască de Purim (foarte apropiată calendaristic de data de 8 martie), care rememorează anual un cumplit masacru (după tradiţie, 75.000 de morţi – bărbaţi, femei şi copii) întreprins asupra poporului persan de către iudeii aflaţi în exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, viclena şi sîngeroasa Estera, devenită întruchipare biblică a “eroismului” feminin evreiesc.

Dacă e aşa sau nu, cert rămîne că, prin realele sau doar posibilele ei origini mentale, ziua de 8 Martie reprezintă o convenţie festivă cu totul străină şi de tradiţia noastră folclorică, şi de spiritul creştinismului, astfel încît o conştiinţă naţională şi religioasă creştină nu şi-o poate asuma fără a se trăda esenţial pe sine însăşi.Nu una, ci multe zile de cinstire!

Din păcate, pe cît de greu ne despărţim de sărbătorile “roşii” (8 Martie, 1 Mai, 23 August), pe atît de uşor ne lăsăm ispitiţi să maimuţărim sărbătorile la fel de descreştinate ale altora (St. Valentine, Halloween etc.). Numai la tradiţia noastră bisericească uităm să apelăm, deşi ea ne oferă, alături de tradiţia folclorică, suficiente prilejuri de a ne manifesta, în lumina credinţei, cele mai nobile sentimente şi aspiraţii.Haideţi să vedem împreună cîte alte prilejuri semnificative de cinstire a femeii, întreţesute în ordinea şi firescul vieţii creştine, ne oferă chiar calendarul bisericesc. Şi dacă ţinem atît de mult la luna inaugurală a primăverii, să ne aducem aminte că poate cea mai de seamă “ofertă festivă” creştină de cinstire a femeii şi a “eternului feminin” este marele praznic al Bunei Vestiri (25 martie), cînd Sf. Maria – icoană sublimă a feminităţii, reunind tainic în sine însăşimaternitatea şi fecioria – este înştiinţată de îngerul Domnului că va naşte pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar ea se smereşte voii de sus şi rosteşte marele fiat al umanităţii răscumpărate: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!”.Dar zile potrivite de cinstire a femeii nu lipsesc nici în restul anului bisericesc. Dacă vrem să ne arătăm dragostea, admiraţia, respectul faţă de femeie (dincolo de comportamentul delicat de fiecare zi), o putem face cu precădere şi în Duminica Mironosiţelor (a treia după Paşti), şi de Sf. Maria mare (15 august), şi de Sf. Maria mică (8 septembrie), şi de Naşterea Domnului (25 decembrie), căci toate sînt apoteoze sfinte ale feminităţii.

Iată deci că nu prilejurile festive ne lipsesc, ci uitarea şi îndărătnicia noastră ne fac să ne îndulcim mai degrabă spre cele ale lumii decît spre cele ale lui Dumnezeu…

Răzvan Codrescu