Starețul Iustin de la Oaşa: A venit sfârşitul Europei?

S‑a întâmplat ca tocmai zilele trecute – şi tocmai la Petrila – să aud una dintre cele mai frumoase predici despre Zaheu, mai‑marele vameşilor. Din păcate, aceasta nu s‑a întâmplat din pricina vreunui preot de mir – deşi erau mulţi adunaţi laolaltă într‑acea seară, – ci pentru că părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, ne‑a bucurat cu împreună‑slujirea sa.

Mie mi‑e tare drag Părintele Iustin pentru că – mai înainte de toate – este un om fără vicleşug. Iar pentru că viclenia nu‑i stăpâneşte nici un ungher al inimii sale, orice întâlnire cu el este un prilej de multă bucurie.

Pe urmă, mi‑e drag şi pentru că s‑a silit să păstreze chipul lui Dumnezeu în el. De aceea, întotdeauna când îl văd faţă către faţă, mi‑aduc aminte că dacă „l‑ai văzut pe fratele tău, L‑ai văzut pe Dumnezeu”. (Sfântul Clement Alexandrinul)

Odată, mai demult, l‑am întrebat pe papas Artemios, duhovnicul de la Grigoriu, cum se poate dobândi liniştirea, pacea, aşezarea; şi el m‑a sfătuit atunci aşa: „Străduieşte‑te să redevii simplu!” Uşor de zis, dar greu de făptuit pentru că – vorba lui Brâncuşi – „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cred că tocmai această problemă a rezolvat‑o stareţul de la Oaşa, trăind la poalele Muntelui Şurianu într‑o mare simplitate „ţărănească” (după spusele Părintelui Pantelimon, care i‑a zis odată: „Tu conduci mânăstirea ca un ţăran!”) şi dobândind astfel acea pace după care tânjeşte orice suflet creştin.

În seara dinaintea Întâmpinării Domnului, noi l‑am întâmpinat cu drag pe Părintele Iustin iar el, după Vecernie, aşa ne‑a grăit:

„Iubiţi credincioşi, o să încerc în seara aceasta să vă spun câteva cuvinte despre înălţare: despre înălţarea de la cele pământeşti la cele cereşti.

De la început trebuie să vă spun că, de mii de ani, neamul acesta al nostru s‑a străduit să cucerească cerul, iar acum, din păcate, românii s‑au apucat să cucerească pământul!

Şi strămoşii noştri daci, chiar dacă n‑au fost creştini, erau însă monoteişti şi credeau în nemurirea sufletului. Chiar aşa, războinici fiind, n‑au neglijat cele spirituale din viaţa lor. Şi noi ar trebui să ne înălţăm la măsura înaintaşilor noştri, dar mai ales la măsura dumnezeiască. Şi dacă nu ne înălţăm cu cele ce avem înseamnă că nu avem şi că nu stăpânim, ci suntem stăpâniţi. Sfânta Evanghelie care se va citi dimineaţă – sper să trăim până atunci ca să auzim cuvântul Domnului! – grăieşte despre întâlnirea lui Zaheu vameşul cu Mântuitorul Hristos. O să vedeţi din textul Scripturii că Zaheu era un om mic de statură – dar «mai‑marele vameşilor»! – şi în funcţia aceasta făcea o treabă foarte urâtă în ochii iudeilor, căci practic le lua banii lor pentru a‑i da romanilor. N‑ar fi fost atât de rău lucrul ăsta dacă ei, vameşii, n‑ar fi adăugat la tributul datorat Romei şi un cuantum ilegal, un venit numai al lor, cu care îşi rotunjeau averile. Pentru asta poporul evreu îi ura de moarte, ca pe nişte trădători de neam.

Zaheii noştri

Într‑o altă «cheie» (sau măsură) şi noi suntem, de multe ori, trădători de neam – pentru că nu slujim intereselor poporului nostru, ci celor personale. Gândiţi‑vă, spre exemplu, la un tânăr care a terminat facultatea în România şi merge să lucreze în străinătate. Dar studiile şi le‑a făcut pe cheltuiala noastră. Au fost gratuite, deci plătite de către noi toţi. În felul acesta nesocoteşte «investiţia» noastră care s‑a făcut în el şi merge s‑o pună în slujba altui popor, socotindu‑se liber de orice îndatorire.

Dar noi nu putem face abstracţie de familiile noastre, de neamul în care trăim şi căruia îi datorăm anumite lucruri. Pentru că dacă vom face această abstracţie, nu ne vom împlini niciodată cu adevărat, oricât de bine ne‑ar merge material. Rosturile noastre sunt aici. Nu întâmplător ne‑am născut, am crescut şi ne‑am şcolit în locurile acestea. Ne‑am educat aici, pentru aici. Educaţia pe care o primesc copiii noştri «afară» este pentru cei dinafară. Acolo sunt învăţaţi cum să ajute la propăşirea altor neamuri, nu a celui românesc.

Prin urmare, într‑o oarecare măsură, foarte mulţi dintre noi seamănă cu Zaheu vameşul, pentru că prea adesea ne cam trădăm neamul.

Aşadar, vorbind despre Zaheu şi despre tagma din care făcea parte, trebuie să remarcăm că această ocupaţie n‑avea nimic de‑a face cu viaţa spirituală, ci, dimpotrivă, cu cea materială. Deci nu se punea nicidecum problema la vameşi ca să spiritualizeze materia ori să se spiritualizeze ei prin materie. Ei erau obişnuiţi doar să posede la modul egoist averile. Or, dacă posezi ceva la modul egoist eşti posedat.

„Vederea lui Dumnezeu”

Zaheu, deşi mai‑marele vameşilor, era mic de statură (poate nu tocmai întâmplător!) şi din acest motiv nu putea să‑L zărească pe Hristos, Care era înconjurat de mulţime multă (aşa cum este înconjurat şi astăzi, aici!). Deci el, mic fiind, nu se putea ridica până la înălţimea lui Iisus, ca să‑L vadă. Aşa că s‑a urcat într‑un sicomor (şi nu într‑un dud!). Aşadar, iubiţi credincioşi, ce‑a făcut Zaheu ca să‑L vadă pe Dumnezeu? S‑a ridicat, s‑a înălţat de la pământ. A făcut acest lucru pentru că şi‑a dorit să‑L vadă pe Mântuitorul său (şi al nostru). Acest lucru putem să‑l facem şi noi – dar până nu ne vom ridica de la viaţa carnală, trupească, până nu vom părăsi concepţiile necreştine despre viaţă, până nu ne vom ridica deasupra patimilor şi păcatelor, până nu vom părăsi relele din noi şi de lângă noi n‑o să‑L vedem pe Dumnezeu! Prin această vedere vă rog să nu înţelegeţi una faţă către faţă, pentru că «pe Dumnezeu nimeni nu L‑a văzut vreodată». (Ioan 1, 18) De fapt, nici nu suntem pregătiţi pentru o astfel de întâlnire – aşa cum nici de soare nu te poţi apropia fiindcă arzi, te topeşti. Iar căldura şi lumina soarelui nu e decât o palidă umbră a luminii dumnezeieşti.

Spatele Domnului

Noi nu suntem pregătiţi să vedem «faţa Domnului». Dar putem să‑I vedem totuşi… spatele. Iar «spatele» lui Dumnezeu sunt fraţii noştri, pentru că fiecare dintre noi este o «icoană» a Lui. De aceea ar trebui să ne închinăm fiecăruia dintre noi, pentru că fiteşcare dintre noi este o «icoană vie» a lui Dumnezeu. Doar că noi, din pricina păcatelor noastre cele multe şi pentru că nu avem dragostea ca deprindere, am încetat să mai vedem în fraţii noştri pe Dumnezeu. Gândiţi‑vă, totuşi, ce am face dacă am vedea aruncată pe jos şi sfărâmată, călcată în picioare, o icoană? Oare am lăsa‑o acolo şi nu ne‑am duce s‑o ridicăm? Dar fiecare dintre noi este cu mult mai valoros decât orice icoană! Iar dacă vedem faţa celuilalt – care poartă chipul lui Dumnezeu! – murdărită şi batjocorită de păcat, deformată de rău, oare putem s‑o lăsăm aşa? Putem rămâne oare nesimţitori când vedem în jurul nostru atâtea icoane ale lui Dumnezeu necinstite? Din păcate, se pare că putem!

Nu există Dumnezeu fără Biserică!

Mă bucur că sunteţi atât de mulţi în seara asta la Vecernie, pentru că numai împreună ne putem înălţa. Şi ăsta este scopul nostru în viaţă: să ne înălţăm – la fel cum a făcut şi Zaheu ca să‑L vadă pe Domnul. Înălţarea este întotdeauna împreună, căderea însă se produce separat. Prin păcat, prin rău ne închidem, ne izolăm şi, rămânând în felul acesta singuri, cădem. Când ne unim însă cu neamul nostru, cu credinţa şi idealurile fraţilor noştri, atunci ne înălţăm. Dar nu numai cu oamenii ne unim atunci, ci şi cu Dumnezeu (Care subzistă în fiecare dintre noi) şi cu tot ce există în cer. Că unde‑i Dumnezeu e tot cerul! Şi unde nu‑i, nu e nimic! Unii necredincioşi încearcă să separe Biserica de Dumnezeu. Spun ei: «Cred în Dumnezeu, dar nu cred în Biserică! » Dar, iubiţi credincioşi, nu există Dumnezeu fără Biserică! Aşa că dacă tu crezi în Dumnezeu şi nu crezi în Biserică, să ştii că dumnezeul tău nu există! El însă este capul Bisericii («Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este» – Efeseni 5, 23), Biserică care, iată, este singura care ne‑a mai rămas. Şi, dacă veţi face un excurs în istoria neamului românesc, veţi constata că de multe ori nu ne‑a rămas decât Biserica. Biserica şi Sfântul Vasile cel Mare – pe care l‑am prăznuit astăzi împreună cu Grigore Teologul şi Ioan Gură‑de‑A ur – a făcut primele spitale. Primele şcoli tot în tinda bisericilor au fost înfiinţate. Târziu de tot, peste multe secole, statul laic a ajuns să preia spitalele şi învăţământul. Acestea s‑au întâmplat destul de recent în istorie, iar în rest de toate s‑a ocupat Biserica. Iar acum am rămas iarăşi doar noi şi Biserica. Pentru că astăzi cu noi a rămas doar Biserica. Spunea frumos Costion Nicolescu că «noi, românii, niciodată n‑am putut fără Biserică». Şi foarte bine că nu putem, pentru că ar fi un dezastru să fiinţăm fără Dumnezeu!

Demonizarea Europei

Apusul se străduieşte să demonstreze că poate exista şi fără Biserică. Însă, fără ea şi Dumnezeu, totul se năruie. Popoarele europene (cum este cel german, ori nordicii) – au valori morale şi sociale (cum e disciplina, de exemplu), dar acestea nu pot să‑L înlocuiască pe Dumnezeu. Şi fără Dumnezeu nimic nu e! Însă morala lor laică, construită pe orizontală, nu va putea să înlocuiască niciodată verticala către Dumnezeu. Despărţirea de Dumnezeu este iad şi el începe de aici, de pe pământ, atunci când morala nu mai e creştină.

Iubiţi credincioşi, nici nu visaţi cât se demonizează astăzi Europa! Aceasta se întâmplă (şi se va întâmpla) din cauza trufiei ei că poate exista fără Dumnezeu. Iar dacă va persista în această stare şi nu‑şi va schimba atitudinea faţă de Dumnezeu, Europa va fi pierdută! Vor veni alte populaţii peste ea şi o vor cuceri.

Credința

Este un adevărat dezastru să «reuşeşti» în viaţă fără Dumnezeu. De aceea, iubiţi credincioşi, prima virtute pe care trebuie să o sădim în sufletele copiilor noştri este credinţa. Cel mai mare rău este necredinţa. Ea este şi cel mai mare păcat şi, de aceea, păcat mare vom avea şi dacă nu ne grijim de credinţa pruncilor noştri. Şi copiii noştri sunt mici – la fel ca Zaheu –, aşa că înălţaţi‑i şi pe ei ca să‑L vadă pe Dumnezeu! Credinţa trebuie să lumineze fiecare pas al nostru şi al copiilor noştri.

Să ştiţi că bunul cel mai de preţ care trebuie câştigat în lumea asta este Dumnezeu – prin credinţa în El. Unde lipseşte Dumnezeu nu este nimic! Nu putem pune nimic în loc. Am ajuns oare, umblând ca apusenii, după cele materiale şi vremelnice, să dorim şi noi nimicul? Nu. Să nu fie aceasta, ci mai degrabă să ne înălţăm şi noi de la pământ (şi cele ale lui) precum odinioară Zaheu vameşul, ca să ne putem îndumnezei.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă întărească credinţa!”

Mai târziu, în noapte, am mai schimbat câteva cuvinte cu părintele stareţ.

Părinte Iustin, în astă seară n‑aţi grăit ca un inginer electronist (prima specializare a părintelui), ci ca unul mânat de Duhul în Biserica noastră!

Ei! Am zis şi eu ce mi‑a venit, că n‑am avut vreme să mă pregătesc pentru predică.

Într‑un fel, aţi ajuns până la urmă la acel monarhist Nihil sine Deo…

Păi „fără Dumnezeu” ajung balauri toţi. La fel ca îngerii căzuţi. Aceeaşi soartă ne aşteaptă şi pe noi, dacă ne vom pierde credinţa.

Din păcate asta se şi vrea, părinte…

Din păcate asta se şi vrea, părinte… Da. Lumea uită că Hristos a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5) Însă chiar nu putem face nimic fără Dumnezeu. Nihil sine Deo…

Să mergem în „sicomor”, părinte, că s‑a plecat ziua spre noapte!

Şi am ieşit în întunericul de afară (al acestei lumi) mai înălţat decât am intrat în biserică…

George CRASNEAN, http://www.lumeacredintei.com/