Ştefan cel Mare: ”La Putna zidire facem …”

O vizită precipitată la Pobrata

Deşi părea că vechea ctitorie domnească de la mănăstirea Pobrata va deveni lăcaşul de închinăciune a lui Ştefan cel Mare (vezi secvenţa din 10 iunie a.c.”Prima ctitoria a lui Ştefan cel Mare”) au survenit nişte schimbări cu totul neaşteptate în biserica sa proaspăt zidită. Zăpezile şi ploile abundente de pe valea Pobratei făcură ravagii. Acestea nu numai că au făcut să se reverse toate pâraiele din preajmă aducând pagube plugarilor şi păstorilor, ci  şi au dus la creşterea nivelului apelor subterane făcând să  ţâşnească apa chiar de sub temeliile bisericii de piatră de la Pobrata. În curând au început şi alunecările de teren făcând să apară fisuri grave chiar în pereţii biserici noi zidite, iar pe la Sf. Gheorghe  alunecările au făcut să cadă o parte din gardul de piatră a mănăstirii. Cum numai au trecut sărbătorile de Paşti voievodul împreună cu câţiva posadnici (un fel de ingineri în ale construcţiilor de cetăţi, ziduri de apărare, fortificaţii) şi meşteri zidari au făcut o vizită la mănăstire, luând cunoştinţă la faţa locului de cele întâmplate. Atât egumenul cât şi ceilalţi călugări erau cuprinşi de nelinişte, îgenunchiaţi zi şi noapte în faţa sfintelor icoane. Dându-se cu părerea posadnicii deşi au constat că alunecările s-au oprit, nu exclud faptul, ba chiar ei se aşteaptă ca în alte primăveri sau toamne cu ploi abundente acestea să se repete şi să provoace prăbuşirea construcţiei de la Pobrata. Cerând binecuvântare şi luându-şi rămas bun de la egumenul Pobratei Ştefan cu ai săi plecă din nou spre Suceava. Atât pentru voievod cât şi pentru sfetnicii săi deveni clar că de aici în colo lăcaşul său de la mănăstirea Pobrata este în pericol de surpare şi prin urmare nu poate fi vorba de a continua construcţiile în această zonă. De aceea în scurtă vreme vestitul domn hotărî să pornească o nouă ctitorie în care să aducă laudă lui Dumnezeu, dar şi să fie de veşnică amintire şi pomenire pentru sine şi pentru ai săi.

În căutarea unui loc de zidire

În vara anului 1465 într-o frumoasă dimineaţă cu soare voievodul cu mult calabalâc înconjurat de sfetnici, aprozi şi alte slugi de la curte ieşiră din Suceava îndreptându-se  spre munţi. Peste două zile de călătorie cu popas de zi şi de noapte voievodul cu ai săi ajunse pe valea Putnei, o apă curgătoare ce străbătea lin şi frumos pădurile de brazi din împrejurimi. Aici  Ştefan avu ocazia să întâlnească în cale mai multe sihăstrii cu rugători singuratici, pentru care cerul era acoperiş, iar poamele, ciupercile şi mierea albinelor sălbatice  le serveau drept alimente. Într-un sfârşit dădu poruncă de a face un nou popas la un loc mai deschis. În timp ce se pregăteau bucatele voievodul însoţit de câţiva oşteni şi aprozi cercetă împrejurimile. Locul i se păru încântător. Brazii înalţi şi drepţi, aerul curat, apa cristalină a Putnei, ierburile şi poamele ce creşteau din abundenţă, mulţimea de fiare sălbatice ce mişunau în pădurile din apropiere i-au adus multă încântare tânărului voievod. Toate acestea îl făcură să creadă că un loc mai potrivit pentru zidirea unui nou lăcaş de rugăciune nici că poate fi găsit în altă parte.

După apusul soarelui, cum numai  părinţii sihaştri din împrejurimi „şi-au istovit” ruga, iar boierii s-au mai odihnit, voievodul hotărâ să-i adune pe toţi pentru a pune la cale zidirea unei noi mănăstiri. În ziua următoare tabăra voievodală fu pusă în mişcare încă din zori. Cu toate că nimeni dintre cei care se aflau în preajma voievodului nu înţelegeau  cu adevărat ce se întâmplă, dar  prezenţa câtorva preoţi şi sihaştri cu sfinte icoane şi cruci în mâini trebuiau să prevestească că pe acel loc se va sluji sub cerul liber sfânta Liturghie după care voievodul urma să anunţe ceva deosebit de important. Cum numai se încheie slujba, voievodul urcat pe o moviliţă din preajmă, se adresă celor adunaţi: „Prea cuvioşi părinţi şi voi boieri dumneavoastră, şi voi slugi credincioase, am străbătut această cale pentru a căuta loc de Sfântă mănăstire. Împreună cu domniile voastre să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne aducă gând curat, sănătate şi putere să vedem când mai curând zidurile mănăstirii înălţate, iar vlădica Teoctist va căuta să aducă din toată ţara aici rugători dintre cei mai evlavioşi.”

Iar cum scrie la letopiseţ …

„Ştefan vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan vodă, dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde a ajuns săgeata acolo a făcut pristolul, în altar. Şi este mult loc unde au tras până în mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras,  pe vâtaful de copii şi pe doi copii din casă. Deci unde au căzut săgeata vătafului de copii au făcut poarta, iar unde a căzut  săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Stefan vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel ce se cheamă Sion ce este lângă mănăstire…  Şi aşa au fost făcut mănăstirea …” .

La Putna zidire facem …

Pregătirile pentru începerea construcţiei au durat un timp. Au fost căutaţi meşteri zidari, au fost adunate cele necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a noii construcţii. De aceea, după cum arată cronicele înălţarea mănăstirii cu hramul „Presfintei Născătoare de Dumnezeu” , care în scurtă vreme va fi numită „Putna” după numele râului  din apropiere începu la 10 iulie  1466. Deşi  voievodul dorea ca noua mănăstire să fie construită cât mai curând posibil lucrările înaintau destul de încet. Locurile fiind încă prea puţin îmblate, carele trase de boi cu materialele de construcţii necesare ajungeau cu greu la destinaţie.  Cu atât mai mult că se dorea ca în afară de biserică aici să fie înălţate toate cele necesare ca mănăstirea să-şi desfăşoare din plin activitatea: clopotniţă, trapezătie, chilii, construcţii gospodăreşti şi bineînţeles casă domnească, pentru voievod şi familia sa (urmele acestor vechi construcţii au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice). În paralele după cum conveni cu chir Teoctist, mitropolitul ţării, Ştefan dădu poruncă să fie aduşi cât mai curând la Putna călugări de la  mănăstirea Neamţ, dintre cei mai evlavioşi şi mai cu carte în frunte cu egumenul Ioasaf.  Toţi aceşti călugări urmau să pregătească toate cele necesare pentru zugrăvirea şi împodobirea noii mănăstiri cu toate cele necesare. De aceea odată cu înălţarea mănăstirii au început să-şi desfăşoare activitatea primele ateliere de iconografie, broderie, ceramică, de sculptură în lemn şi piatră. Deşi unele cărţi de slujbă voievodul le comandase pe cheltuiala sa  la cei mai buni caligrafi de la mănăstirea Neamţ, sub îndrumarea lui Ioasaf începuse să activeze o nouă scriptorie şi la Putna.

Cuviosul Nicodim

Cu deosebită tragere de inimă se apleca asupra foii de pergament un tânăr monah pre nume Nicodim, care zugrăvea slovele atât de frumos şi de îngrijit încât odată pe când Ştefan cel Mare era în trecere să vadă cum decurg lucrările de construcţie la noua mănăstire, intră şi în atelierul de copiere a cărţilor, unde tocmai Nicodim caligrafia textul unei sfinte Evanghelii. Lucrul tânărului monah îi plăcu într-atât de mult voievodului încât hotărâ numaidecât că în viitor îi va comanda mai multe cărţi pentru a le lăsa spre pomenire pe la mănăstirile şi bisericile din ţară. La drept vorbind, deşi monahul stătea mai mult cu ochii asupra cărţii sau în pământ a reuşit pentru câteva clipe să-şi arunce sfios privirea asupra „ţarului” Ştefan, care produsese asupra monahului o adâncă impresie. Acest chim tânăr şi luminos de voievod îi va rămâne pentru totdeauna în memorie. Câţiva ani mai târziu, deşi aflat mereu în rugăciune şi în treburi cărturăreşti l-a văzut pentru a doua oară pe Ştefan, când Măria Sa era din nou în trecere pe la Putna, împreună cu Maria doamna de Mangop. Mare îi fu mirarea stareţului Ioasaf când află dorinţa voievodului de al vedea pe Nicodim. Întrevederea celor doi fu de scurtă durată. Ştefan vroia ca monahul să copieze cât mai frumos un „Tetraevangheliar”, pe care dorea să-l aducă în dar mănăstirii Humor. Deosebită i-a fost bucuriea, dar şi surpriza când pe una din filele acestui „Tetraevangheliar” voieovdul Ţării Moldovei, un an mai tîrziu, descoperi zugrăvit chipul său. Această miniatură va deveni renumită prin faptul că va duce chipul voievodului peste secole până în zilele noastre.

Daruri împărăteşti

În scurtă vreme după punerea pietrei de temelie Ştefan cel Mare cumpără cu 200 de zloţi tătăreşti (monedă de aur în circulaţie largă pe atunci în Ţara Moldovei) şi dăruieşte mănăstirii Putna  satul Vicovul de Sus, iar în 1468 dăruieşte satul Maneuţi. Către 1469 a fost finisată copierea celor „12 Minee”, a altor cărţi de slujbă bisericească. În acelaşi an a fost terminată şi dăruită mănăstirii Putna din partea domnului ţării un „Epitrahil” brodat cu fir de aur şi argint. Pe măsură ce se apropia de sfârşit construirea mănăstirii Ştefan cel Mare vizita tot mai frecvent sfântul lăcaş de la Putna. De fiecare dată Măria Sa venea cu bogate daruri, astfel, în aprilie dăruieşte o cadelniţă executată din argint aurit, care se presupune, a fost folosită de mitropolitul Teoctist la sfinţirea bisericii acestei mănăstiri, în luna mai voievodul dăruieşte o vie mare de  nouă fălci (o falce – veche  măsură de suprafaţă de pământ = cu 14.322 m²) la Cotnari, lângă Hârlău.

Deşi mănăstirea a fost finisată în 1469 ea a fost sfinţită cu un an mai târziu din cauza că Ştefan cu oastea sa trebuia să ţină piept la Nistru unei mari invazii tătare. După cum se ştie lupta hotărâtoare se  dădu la Lipnic, unde oastea moldovenească a repurtat o strălucită victorie. După o scurtă odihnă în cetatea de scaun Ştefan cel Mate însoţit de mitropolitul  Teoctist, de stareţul Ioasaf şi preoţi în număr de 64 au săvârşit sfinţirea mănăstirii Putna la 3 septembrie 1470.

Aşa a fost înălţată, cea mai falnică şi cea mai vestită ctitorie a lui Ştefan cel Mare – mănăstirea Putna, care a rămas în grija voievodului  şi a urmaşilor săi pentru mulţi ani înainte. Fiind înzestrată de voievod cu averi imense, cu toate cele necesare pentru diversele ei activităţi în scurtă vreme mănăstirea Putna deveni nu numai un important lăcaş de închinare şi rugăciune, dar şi un mare focar de cultură şi spiritualitate. De aceea, pe deplin îndreptăţit Mihai Eminescu a definit mănăstirea Putna drept „Ierusalimul neamului nostru”…

Eşanu Andrei, Eşanu Valentina,

Publicat în ziarul Accente Libere, Chișinău, 15 Iulie, 2004