Știința și credința – …două „domenii” care, împreună cu arta și filosofia, sunt definitorii pentru om

…două „domenii” care, împreună cu arta și filosofia, sunt definitorii pentru om, ca moduri de înțelegere și exprimare a lumii. Două domenii care sunt adesea văzute sau prezentate ca și contradictorii. Credința nu neagă știința, însa din interiorul științei se ridică adesea voci negative despre credință. Un caz particular este cel al fizicii (domeniu din care fac parte ca cercetător în fizica nucleară), care are un succes remarcabil în înțelegerea și descrierea universului pe baza forțelor fundamentale și a constituenților elementari ai materiei și radiației (luminii).

Această înțelegere este într-adevăr impresionantă, în mod evident din punct de vedere practic, al tehnologiei, unde descoperiri fundamentale cum ar fi undele electromagnetice, razele X, laserul, tranzistorul și circuitele integrate, supraconductivitatea, diodele luminoase (toate încununate cu premii Nobel pentru fizică) au dus la aplicații practice care acum au devenit cotidiene. Însă partea cea mai remarcabilă a succesului fizicii este cea conceptuală, care se bazează pe un aparat matematic sofisticat (teoria cuantică a câmpurilor pentru legile la nivel sub­atomic) și care a dus la predicții teoretice ce au fost validate de descoperirea experimentală.

Exemple sunt mediatorii așa-numitei forțe nucleare slabe, care guvernează dezintegrările la nivel sub-nuclear, bozonii W și Z (care sunt echivalenți din punct de vedere cuantic cu lumina, cu deosebirea că posedă masă) sau bozonul Higgs, recent (2012) descoperit la CERN.

De asemenea, remarcabilă este concluzia, la care s-a ajuns în ultimele decenii, că tăria forțelor fundamentale și anumiți parametri ce caracterizează materia (cum ar fi masele cuarcilor up și down) au valori caracterizate de un așa-numit „reglaj fin”. Asta înseamnă că mici variații ale acestor valori duc la un univers cu totul diferit de cel în care trăim noi, un univers în care existența vieții ar fi imposibilă.

Fizicieni de cel mai mare calibru, genii ale căror descoperiri științifice definesc înțelegerea actuală a universului, cum ar fi: Newton, Faraday, Maxwell sau Charles Townes (inventatorul laserului), au fost credincioși. Aceasta e o dovadă clară că nu există vreo incompatibilitate între credință și știință, cum se percepe câteodată. Această percepție vine probabil dintr-o interpretare rigidă a metodelor științei (metodă bazată pe interogație, pe îndoială) și credinței (văzută îngust ca acceptare necondiționată a anumitor practici).

Caracterul de cercetare este în credință la fel de puternic ca și în știință – vezi pilda lui Toma „necredinciosul”, care a cerut să pună mâna sa în rănile cuielor și a suliței, iar Iisus Hristos i-a oferit ocazia, apreciindu-i dorința sinceră de a se convinge cu toate mijloacele posibile. Învierea Mântuitorului a fost ceva concret, nu abstract, și Toma a fost îndreptățit să o constate. Avem nevoie în credință de necredință ca îndoială sănătoasă asupra a ceva specific. Întrebarea „fac bine ce fac acum?” este la fel de prețioasă pentru un cercetător veritabil ca și pentru un creștin veritabil. Numai întrebându-ne asta la orice pas facem progrese, atât în știință, cât și în credință. Și desigur că în ambele drumul nu este drept, ci sinuos; facem greșeli (păcate, în credință) – important e să le recunoaștem și să revenim la principiile de referință. În ambele, cunoașterea „metodei” este vitală.

Și invers, în știință avem nevoie de credință. În primul rând, credem în existența unor legi ale naturii, legi care sunt determinate la Creație și care nu s-au schimbat de atunci și credem că vor rămâne valabile și în viitor. Noi recunoaștem aceste legi la fiecare Vecernie când citim în Psalmul 103, psalmul Creației: „Cel ce ai așezat pământul pe temeliile lui și nu se va clătina în veacul veacului”. Detalii, finețuri ale legilor naturii, descoperim și vom continua să descoperim continuu, cu mila Domnului. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat la Creație capacitatea de a înțelege universul, pe lângă „stăpânirea pământului” (Facerea 1, 28). De fapt, orice cercetător trebuie să creadă în capacitatea lui de a înțelege lumea fizică, altfel n-ar încerca să o cerceteze. Această capacitate este subliniată și de felul „miraculos” în care anumite concepte matematice pur abstracte se aplică în natură, modelând realitatea, despre care fizicianul Eugen Wigner (premiul Nobel în 1963) a zis că „e un dar minunat, pe care nu-l înțelegem, nici merităm, și pentru care trebuie să fim recunoscători”.

Un mare fizician al secolului XX, Freeman Dyson, a observat că „există o imagine deformată a științei, pentru că se învață în școală că știința este o colecție de adevăruri bine stabilite. De fapt, știința nu este o colecție de adevăruri. Este o continuă explorare de mistere. Oriunde explorăm lumea înconjurătoare, găsim mistere.” Fizica secolului XX a produs o adevărată revoluție în înțelegerea universului, dar a scos la iveală mistere, aspecte fundamentale ce au rămas neînțelese, fiind acceptate (iată acte de „credință” în știință) ca principii ale fizicii cuantice – adică axiome, fundamente care nu pot fi demonstrate –, cum ar fi: statistica cuantică (Fermi-Dirac, Bose-Einstein), principiul de incertitudine (al lui Heisenberg) sau dualitatea undă-corpuscul (Einstein, de Broglie).

Mai mult, observațiile și modelele astrofizice arată că 95% din componența universului ne este încă necunoscută. Capacitatea noastră de a descrie lumea fizică este impresionantă, dar se aplică doar la 5% din univers. Această capacitate este afectată și de un neajuns conceptual, acela că forța gravitațională încă nu a putut fi înțeleasă din punct de vedere cuantic, cum sunt celelalte forțe fundamentale (electromagnetism și forțele nucleare tare și slabă). Chiar dacă aceste neajunsuri ar putea fi de moment și vor fi depășite de descoperirile viitorului, știința nu ne va putea da cuvinte ca acestea: „ocolește răul și fă binele, caută pacea și mergi pe urmele ei” (Psalmul 33, 13), cuvinte care nu pot veni decât din raportarea noastră la Dumnezeu. Așa cum nu din valorile științei, ci din raportarea sa la Dumnezeu a putut Maxwell să declare: „Fericit este acela care vede în lucrul ce-l face azi o parte intimă a unui lucru mult mai mare și o mărturie a lucrării Veșniciei.”

Dr. habil. Anton Andronic, Darmstadt

Anton Andronic (n. 1966) este absolvent al Facultății de Fizică din București și doctor al Institutului Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară din București. În prezent este cercetător permanent la Institutul de Cercetare cu Ioni Grei GSI din Darmstadt, doctor docent al Universității Darmstadt și membru al grupului care desfășoară experimentul ALICE de la acceleratorul Large Hadron Collider de la CERN, Geneva. Pe lângă articolul anterior, domnia sa a răspuns și la câteva întrebări:

Care sunt pentru dumneavoastră revelațiile lui Dumnezeu în fizică?

În primul rând reglajul fin al tăriei forțelor fundamentale și al proprietăților constituenților elementari de materie și radiație.

Cât la sută se știe din fizica Universului?

Greu de spus cu exactitate. Se cunoaște mult, dar și mult a rămas de cunoscut. Știm că doar 5% din univers este materia și lumina obișnuită, restul este un mister al fizicii. Chiar și partea asta de 5%, pe care o înțelegem destul de bine, mai are mistere, iar surprize pot să apară încă.

Există un „plafon” dincolo de care știința fizicii nu poate pătrunde?

Există; este momentul Creației Universului, caracterizat de densități de energie enorme. În aceste condiții se admite că legile fizicii nu mai au valabilitate. De altfel, spațiul și timpul sunt la acel moment oarecum nedefinite, își pierd „soliditatea” obișnuită.