Taina mărturisirii în biserica ortodoxă

Viaţa spirituală a fiecărui bun creştin cunoaşte o serie de etape, care în Biserică sunt marcate prin Sfintele Taine, ce se administrează credincioşilor. Ele sunt şapte la număr şi fiecare în parte constituie o modalitate de întâlnire cu Hristos şi de trăire a acestei întâlniri. Prin fiecare Sfântă Taină, credinciosul nu numai că este capabil de o întâlnire personală cu Hristos, ci şi de o experimentare a comuniunii de iubire cu El.

Tainele sunt realmente trepte de urcuş duhovnicesc, de adâncire în cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele se află într-o strânsă simbioză unele cu altele.

Una din aceste Taine dumnezeieşti este Mărturisirea (Spovedania sau Pocăinţa). Este Taina, în care credinciosul, prin puterea Sfântului Duh şi rugăciunea Bisericii, primeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez spre înnoirea comuniunii sale cu Dumnezeu şi împăcarea cu comunitatea liturgică al cărei membru este.

Sfântă Taină a Mărturisii este considerată una dintre primele trepte ale procesului de creştere duhovnicească. Prin această Taină fiecare primeşte iertarea de greşalele sau păcatele săvârşite.

Mărturisirea a fost instituită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (loan 20, 22-23).

Taina Mărturisirii a fost anunţată de Hristos şi este săvârşită în repetate rânduri pânâ în zilele noastre şi de aici până la sfârşitul veacurilor.

Pocăinţa este o părere de rău, declarată de conştientizarea stării de păcătoşenie. Ea vizează expunerea păcatelor atât ca urmare a înţelegerii stării de păcătoşenie, cât şi ca o dorinţă şi necesitate de îndreptare şi de reînnoire a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Deci, Taina Mărturisirii îşi are efectul ca mijloc de expunere a păcatelor, de iertare a lor şi de împăcare cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine.

De regulă, Taina Mărturisirii se administrează în biserică (în pridvor sau în naos, lângă icoana Mântuitorului). Însă sunt cazuri şi situaţii aparte, când această Taină se săvârşeşte în alte locuri (case de bătrâni, orfelinate, penitenciare, spitale, la domiciliu etc.).

Nu putem spune că este o perioadă anumită de săvârşire şi de primire a acestei Taine.

Fiecare credincios se mărturiseşte atunci, când simte necesitatea de a se elibera de păcatele săvârşite. Dar, având în vedere că nu toţi credincioşii au sentimentul necesităţii şi conştiinţa datoriei de a se mărturisi, Biserica a rânduit ca fiecare creştin să se mărturisească în cele patru posturi orânduite.

Săvârşitorul Tainei este episcopul. Anume el, ca urmaş al Sf. Apostoli, poate lega şi dezlega păcatele oamenilor, însă această putere de săvârşire a mărturisirii el o transmite şi preoţilor.

Este foarte importantă atitudinea celui ce se prezintă în faţa Sfintei Mărturisiri. Primitorul trebuie să se căiască sincer de păcatele săvârşite. Această căinţă nu este doar o simplă părere de rău, ci o adevărată schimbare a spiritului şi a întregii vieţi.

Numai prin Taina Mărturisirii omul poate înfrânge răul şi se poate izbăvi de orice „spurcăciune”.

Legată de actul eliberării din păcat, Mărturisirea apare ca transpunerea în fapt a dorinţei sincere de îndreptare şi de înnoire a chipului stricat de poftele înşelăciunii.

Dumnezeu face responsabil pe fiecare în parte de greşeala lui şi cheamă pe fiecare în parte să se mărturisească şi să răspundă pentru faptele săvârşite.

Cei ce se mărturisesc sincer, se pocăiesc şi se corectează sunt dezlegaţi de păcatele săvârşite.

Rugăciunea de dezlegare este formula de administrare a Tainei Mărturisirii. Ca şi în orice altă Taină, formula de administrare constituie punctul culminant al întregii slujbe şi clipa în care Taina respectivă se săvârşeşte.  Formula de dezlegare este următoarea: „Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Această rugăciune este fundamentală şi plină de sens. Ea scoate în evidenţă adevărul că Cel ce iartă păcatele nu-i preotul, ci Hristos, Care stă de faţă în chip nevăzut şi primeşte mărturisirea făcută cu umilinţă. Iar preotul duhovnic iartă „cu puterea ce-i este dată”, cu puterea lui Hristos şi în numele Sfintei Treimi.

Dacă am amintit de dezlegare, să clarificăm ce este şi epitimia (canonul). În cadrul acestei Taine ea are sensul de „normă sau dreptar după care ne orânduim viaţa”.

Epitimia nu-i o pedeapsă pentru păcatul săvârşit, ci o rânduială corespunzătoare noii vieţi, pe care credinciosul o dobândeşte prin mărturisire.

Canonul este medicamentul sau tratamentul administrat bolnavului spiritual. Iar pe de altă parte, este şi un exerciţiu spiritual, spre a fortifica puterile sufleteşti. Prin epitimie se ajunge la însănătoşirea sufletească şi eliberarea de păcat.

Tipul canonului este fixat, în dependenţă de gravitatea păcatului, pentru fiecare credincios în parte. Când se administrează un canon, duhovnicul ia seama la condiţiile în care a fost săvârşit păcatul, de puterile şi posibilitatea de a primi, înţelege şi împlini canonul rânduit.

Dacă sub aspect formal canoanele apar ca rânduieli rigide şi foarte adesea severe, sub aspect duhovnicesc ele au o flexibilitate deosebită. Potrivit rânduielilor bisericeşti, cei cu păcate mai grele sunt opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mulţi consideră această oprire drept pedeapsă şi înjosire. Nu! Aceasta este o interdicţie benefică, pentru ca cel păcătos să sporească în credinţă, nădejde şi dragoste, precum şi să progreseze spiritual.

Cei ce simt nevoia de a se elibera de păcatele săvârşite trebuie să se prezinte la Mărturisire cu o deosebită luare aminte. Să fie gata de a se corecta sub toate aspectele. Să se pocăiască sincer şi să nu mai repete păcatul. Numai astfel fiecare din noi poate dobândi izbăvirea de răutate.

Preot Octavian Moșin