Header image

Tic-tac, tic-tac – sunet ameninţător sau amintirea îndumnezeirii?

8:47, duminică, 3 ianuarie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Lumea noastră este plină de ceasuri: la mână ceas, la telefonul mobil ceas, la calculator ceas, la radio ceas, la televizor ceas, la bordul maşinii ceas, multe gadgeturi electronice au şi ele ceas, în pieţe sau la intersecţii ceas, ori unde îţi întorci capul ceas, în instituţii plublice ceas, în biserică ceas, inima ne este un ceas… Suntem asediaţi de ceasuri.

Ceasul ne ţine într-o permanenţă stare de tensiune, de luptă cu timpul. Ceasul exercită o presiune asupra noastră. Lumea pare a fi intrat într-o cursă contra cronometru. Mulţi sunt cei ce şi-au răstignit viaţa unui program riguros ţinut pe telefon, laptop, carneţel sau în minte. Ore fixe pentru muncă, ore fixe pentru odihnă, ore fixe pentru studiu, minute bune pentru pauză, minute sau clipe pentru Dumnezeu… Nimic nu îi face pe unii oameni să-şi încalce programul alcătuit cu multă rigoare. Mulţi am devenit fără să ne dăm seama roboţei, articulaţi la secunda unui ceas ce ne-a transformat în robi. Puţini sunt cei ce se mai opresc să-şi mai tragă sufletul, să mai respire aer curat, să mai admire frumosul din jur fără să se gândească la crucialul tic-tac, care oricum ne înghite cu sau fără voia noastră.

Cu toţii simţim că parcă nu mai avem timp de nimic, nu ne mai ajunge clepsidra. Timpul s-a condensat, e tot mai scurt, ori viaţa s-a micşorat?! Ieri, astăzi şi mâine au aceeaşi dimensiune? Sau poate faptul că nu mai preţuim timpul şi nu îl valorificăm în mod deplin ne face să credem că trăim un alt timp? Oamenii de ştiinţă, prin diferite studii şi experimente, au reuşit să ne convingă ziua de astăzi are parcă o altă „proporţie” şi că cele 24 de ore de altădată acum ar fi doar vreo 17-18 ore. Părinţii Bisericii afirmă că Dumnezeu a scurtat timpul pentru păcatele oamenilor…

E drept că ticăitul ceasului ne aminteşte atât lucrurile programate în viaţa aceasta la diferite ore, dar ne şi avertizează că ne apropiem cu paşi repezi şi siguri de mormânt. Acum e timpul potrivit pentru mântuire, vremea de a birui ceasul ispitei, este perioada în care putem aduna har. Sfeşnicul luminos din viaţa noastră, Biserica, ne îndeamnă să luăm aminte la timpul bine plăcut Domnului, găsindu-ne acum în impul cercetării. Căci „mai târziu” va fi „prea târziu”. Orice lucru trebuie făcut la timpul său pentru a dărui din timp şi îndeletnicirilor duhovniceşti: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.”(Eclesiasticul 3,1)

Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie, marele dogmatist român, spunea că timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru, fiecare simţind în mod diferit această invitaţie atât de delicată şi dulce, atât ca intensitate cât şi ca durată.

Dacă ne temem de timpul cuvenit al fiecăruia, ce ar trebui să spunem despre timpul despre timpul veşniciei? Spiritualitatea Ortodoxă ne învaţă că veşnicia e ca şi cum am încerca să golim marea transportând apă cu paharul, sau ducând fir cu fir de pe nisipul unei plaje într-un alt loc, şi parcă tot ar mai fi în suflet nădejdea că vom birui cândva. Dar despre veşnicie, niciodată ea nu se va mai termina: „Nisipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele veacului, cine la va număra?”(Eclasiasticul 1, 2). Ei, suflete al meu, acolo ceasurile tale nu vor mai valora nimic. Vom ieşi cu totul din timpul acesta şi vom intra în „timpul lui Dumnezeu”. E greu de spus şi de gândit cum vom intra din timpul acesta şi vom intra din actualul timp în alt nemărginit. De aceea se cuvine să preţuim fiecare clipă şi, pe cât posibil, să-i dăruim lui Dumnezeu cât mai multe momente, gânduri, gesturi ce pot şi înveşnicite. „Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 16), să avem timp de pocăinţă pentru păcatele noastre. Căci nu păcatele întristează pe Dumnezeu, căci El cunoaşte firea căzută a omului şi Îl dor durerile noastre, ci Domnul suferă pentru faptul că omul nu se ridică din mocirlă, sufletuş nu îngenunchează şi nu priveşte spre cer, spre Lumină.

Prozatorul şi eseistul român, Octavian Paler, un geniu al culturii contemporane, are o poezie intitulată „Avem timp” în care ne arată că „avem timp pentru toate”, dar nu avem timp

pentru puţină tandreţe, pentru bunătate, „când să facem şi asta murim”… Şi ce trist este să murim fără să gustăm din compasune, din mărinimie, din dragostea care îndelung rabdă. Căci „dragostea este binevoitoare, dragostea nu pozmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor. 13, 4-8)
Tocmai ne-a mai trecut încă o zi, încă o oră, încă o secundă… Zilele noastre ce aleargă pe sub picioare, anii ce se adaugă în desaga vieţii, „să nu se stingă întru deşertăciune” (Psalmi 77, 37), să nu plecăm din această lume efemeră pustii şi goi de orice faptă bună. Timpul nu se opreşte în loc nici în dureri, nici în bucurii, ci ne cerne, scuturându-ne de toate impurităţile, pentru a ne înfăţişa cât mai curaţi la Hristos Arhierul cel Veşnic.

La sfârşitul fiecărei zile să ne facem un bilanţm mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni le-a dăruit, încercând, pe cât posibil, noi „să mâncăm timpul” şi nu timpul să ne înghită pe noi.

Ieromonah Hrisostom Filipescu; Puţine cuvinte, multă iubire; Editura PIM, Iaşi, 2013; p.156-160

116167312_3303834_hourglass_4

Contact Form Powered By : XYZScripts.com