Tradiţia Bisericii Ortodoxe de ajutorare a celor săraci – reînviată în catedrala „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului” din mun. Chişinău

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, El a intrat în cea mai strânsă legătură cu noi, încât necazurile, suferinţele şi durerile noastre sunt în acelaşi timp şi necazurile, suferinţele şi durerile Lui, pentru că El a voit a se face întru toate asemenea nouă, afară de păcat, ca să fie Arhiereu mijlocitor, milostiv şi credincios în cele către Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos, Iubitorul de oameni – nu ne compătimeşte numai din depărtare, atunci când ne vede luptându-ne cu valurile mării agitate de furtună, ci având şi El trup încercat de suferinţă şi moarte, este părtaş la viaţa noastră. El, care a flămânzit pe pământ, şi acum flămânzeşte cu cei lipsiţi, suferă în cei neputincioşi, cerşeşte prin săraci şi se simte legat în cei robiţi. Fiecare suferă pentru sine, dar Domnul suferă pentru noi toţi.

Dintre toate învăţăturile Sale, Mântuitorul ne leagă mai mult de suflet: iubirea aproapelui şi milostenia. La judecata cea de apoi răsplata – viaţa cea veşnică –  ori osânda (iadul) nu va fi motivată decât prin milostenia făcută ori refuzată. Toate celelalte fapte rămân în umbră pe lângă acestea două. Nimic nu va decide mai cu putere locul nostru pentru veşnicie decât sentimentul de milă sau faptele de milostenie pe care le-am avut în viaţă. Acestea ne vor încununa, şi lipsa lor ne va osândi: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apocalipsa, 22, 12).

Faptele bune ce le săvârşim nu sunt de la noi, ci suntem creaţi pentru ele şi prin har conduşi spre ele de către Dumnezeu, Singurul care ne poate face să stăruim în ele. Astfel, dacă dreptatea lui Dumnezeu ne face părtaşi la viaţa veşnică, milostenia este aceea care ne conduce la ea. În judecata lui Dumnezeu, întâlnim dreptatea înfrăţindu-se cu mila: „Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne” (Ps., 100, 1).

Numai din milă Dumnezeu ne iubeşte din veci, harul Lui ne călăuzeşte în această viaţă, răbdarea Lui se poartă cu aşteptare nu numai faţă de slăbiciunile, ci şi faţă de nerecunoştinţa noastră. Cel mai potrivit mijloc de a cinsti după cuviinţă această bunătate a lui Dumnezeu este de a o imita. Fiind părtaşi la binefacerile lui Dumnezeu şi la nemărginita Lui milă care „ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru, II, 9),  suntem datori a fi milostivi şi binefăcători, ca Tatăl nostru cel ceresc, răsplătind lui Iisus Hristos, Domnul nostru, pentru sângele şi moartea Lui, prin binefaceri către aceia care poartă printre noi chipul suferinţelor Lui.

Încă de la întemeierea Bisericii Creştine, primele comunităţi creştine, întemeiate de Sfinţii Apostoli, au venit în ajutor oamenilor, predicând şi prin cuvânt şi prin faptă că Biserica este prietenul fidel al celor nevoiaşi şi lipsiţi, al celor bolnavi şi uitaţi de lume. Biserica Apostolică, a primelor veacuri ale Creştinismului şi-a dovedit rolul covârşitor în viaţa omului suferind, dându-i siguranţa că nu este părăsit şi în Biserică oricine poate afla pacea lăuntrică. Deci Biserica dintotdeauna a fost lucrătoare în viaţa credincioşilor (a se vedea Faptele Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel).

Fiind întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru a-i ajuta pe oameni să dobândească mântuirea, Biserica nu se rezumă numai la ajutorul pe care îl dă sufletului omenesc, ci Ea îşi extinde ajutorul şi asupra timpului, căci omul este nu numai suflet, ci suflet şi trup. Acesta este motivul pentru care Biserica îi ajută pe oameni în toată complexitatea lor. De exemplu, îi ajută pe cei săraci şi lipsiţi de cele necesare „vieţii în trup” prin colectele ce se strâng şi alte forme de acte caritabile. Astăzi, s-a cam dat uitării această latură a activităţii şi misiunii sociale a Bisericii şi de aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu în catedrala Schimbarea la Faţă a Mântuitorului din mun. Chişinău a răsunat un apel către toţi enoriaşii catedralei şi către toţi creştinii ortodocşi de  a încerca să reînviem această tradiţie apostolică şi misiune sfântă a Bisericii Ortodoxe de a veni în ajutor celor săraci şi necăjiţi:„Să facem milostenie, precum şi noi am primit-o de la Dumnezeu. Aceasta e recunoştinţa pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi pentru multele binefaceri. Aceasta e jertfa cerută din milostenia Lui. Mila, care vindecă rana, întăreşte pe cei slabi şi învie pe cei morţi, nu are nevoie de jertfe sângeroase, ci de jertfe păstrate pentru viaţă: săraci hrăniţi, neputincioşi întăriţi şi necăjiţi uşuraţi. În Noul Testament, care este legătura harului şi a milei, Dumnezeu cere de la noi mai ales astfel de jertfe vii, zicându-ne: „Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei, 18, 33). Cei ce au cinstit mila lui Dumnezeu şi în persoana săracilor L-au răsplătit pentru binefacerile Lui, aceia ca următori credincioşi vor fi chemaţi la împărtăşire cu nemărginita Lui milă”.

Pentru reînvierea tradiţiei apostolice de ajutorare a celor săraci în catedrala Schimbarea la Faţă a Mântuitorului din or. Chişinău au fost aşezate două cutii ale milei pentru colectarea donaţiilor benevole pentru cei săraci. La sfârşitul fiecărei luni, sursele acumulate, poate chiar şi destul de modeste, sunt anunţate public în faţa tuturor credincioşilor şi apoi împărţite cu toată bucuria câtorva familii şi persoane nevoiaşe care sunt cunoscute în viaţa parohială a catedralei.

Această tradiţie a fost reînviată, de fapt, pentru folosul nostru duhovnicesc al tuturor, amintindu-ne că, milostenia este una din cele mai frumoase virtuţi cu care s-au încununat mulţi dintre Sfinţi. Prin milostenie fiecare dintre noi poate să-şi arate dragostea faţă de aproapele, arătându-se nu ascultător al legii lui Dumnezeu, ci împlinitor al cuvântului lui Dumnezeu.

Milostenia o întâlnim încă din Vechiul Testament, prin faptul că Dumnezeu îi dă poruncă lui Moise:„Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă” (Deuteronom, 15, 7-8). Milostenia era practicată în Vechiul Testament pentru că înţeleptul Solomon ne spune că cei milostivi au parte de îndurarea lui Dumnezeu, încă în viaţa aceasta pământească şi asupra lor se revarsă din belşug toată binecuvântarea cerească: „Unul dă mereu şi se îmbogăţeşte, altul se zgârceşte afară din cale şi sărăceşte” (Pilde, 11, 24).

În Noul Testament, Mântuitorul acordă o importanţă deosebită acestei virtuţi în predica de pe munte: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”(Matei, 6, 2-4). Mântuitorul Iisus Hristos îi ceartă pe farisei pentru că aceştia făceau milostenie ca să-i vadă lumea şi să-i laude pentru aceasta. De aici vedem că milostenia trebuie făcută în ascuns pentru ca să poată fi primită de Dumnezeu şi ca să fie adevărată.

Domnul nostru Iisus Hristos a fost milostiv cu întreaga lume deoarece S-a coborât din ceruri şi a luat trup omenesc şi a suferit, murind pe cruce. El bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim. În activitatea Sa pământească Mântuitorul S-a arătat deseori milostiv cu cei bolnavi, cu cei orbi, cu cei şchiopi şi cu toţi aceia care se aflau în suferinţă şi necazuri. Un exemplu prin care Mântuitorul se arată milostiv este atunci când înmulţeşte pâinile în pustie: „Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei, 14, 14). Un exemplu mai concret al virtuţii milosteniei ne este oferit de Mântuitorul în Pilda Samarineanului milostiv, care-şi face milă de cel căzut între tâlhari, luându-l şi ducându-l la o casă de oaspeţi şi dându-i toate cele necesare pentru ca acesta să fie din nou sănătos.

Virtutea milosteniei a fost practicată şi de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, care urcând la templu să se roage, au întâlnit un olog din pântecele mamei sale, care le-a cerut milostenie, iar Petru i-a zis: „…Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte, 3, 6).

Sfântul Apostol Pavel strânge ajutoare din Corint pentru Biserica din Ierusalim, făcând prin aceasta un act de milostenie. El le spune preoţilor din Efes să fie milostivi şi le aminteşte de porunca Mântuitorului: că mai fericit este a da, decât a lua.

Sfinţii Părinţi au practicat această virtute a milosteniei. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi Sfântul Vasile cel Mare şi alţi Sfinţi Părinţi şi-au vândut averile împărţindu-le săracilor. Unii dintre Sfinţi au fost numiţi milostivi, deoarece ei îndeplineau această virtute neîncetat…

Biserica Ortodoxă a făcut şi trebuie să facă şi astăzi acte de milostenie cu toţi săracii şi neajutoraţii şi Ea propovăduieşte această virtute îndemnând pe toţi credincioşii să o practice în toate zilele

Dumnezeu cel pururea milostiv şi gata oricând a ierta nu pedepseşte într-atât păcatele, cât mai ales dispreţuirea mijloacelor date de El pentru ispăşirea lor. Aceste mijloace sunt: iubirea aproapelui şi milostenia. Despre iubire se spune că „acoperă mulţime de păcate”: „Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru, 4, 8), iar despre milostenie se spune că ea curăţă de păcate precum focul stinge apa.

Să nu uităm, că ajutându-i pe cei săraci şi îndureraţi, nu facem numai o faptă bună „cu cei mai trişti decât noi”, ci ne îmbogăţim pe noi înşine în Dumnezeu. Iar cine se îmbogăţeşte în Dumnezeu, acela pururea cu Domnul şi în Domnul va fi… 

 Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa:  http://csf.md/