Tradiţia, mucenicia, tăcerea

Din articolul: Stranie, dar, totuşi, cunoscută:

Călătoria mea spre Biserica Ortodoxă 

de Mitropolitul Kallistos Ware de Diokleia

Pe măsură ce mi-am aprofundat cunoştinţele despre Ortodoxie, trei lucruri speciale m-au atras şi mi-au sporit avansarea. În primul rând, vedeam în Biserica Ortodoxă contemporană – în pofida tensiunilor sale interne şi eşecurilor omeneşti în interiorul ei – o continuitate vie şi neîntreruptă cu Biserica Apostolilor şi Mucenicilor, a Sfinţilor Părinţii şi cu Sinoadele Ecumenice. Pentru mine, această continuitate vie s-a rezumat în cuvintele plinătate şi întregime, însă cel mai bine ea a fost exprimată prin termenul Tradiţie. Ortodoxia deţine, nu prin meritul oamenilor, ci din mila lui Dumnezeu, plinătatea credinţei şi vieţii spirituale, o plinătate în care elementele învăţăturii şi rugăciunii, teologiei şi spiritualităţii, constituie plinătatea integră şi organică. Acesta este sensul Bisericii Sfintei Tradiţii.

În acest context, aş vrea să accentuez în special cuvântul „plinătate”. Ortodoxia este plinătatea vieţii în Hristos, dar ea nu deţine monopolul excluziv asupra adevărului. Atunci nu credeam, şi nici acum nu cred, că există un contrast pronunţat şi nestăvilit între „lumina” ortodoxă şi „întunericul” neortodox. Nu trebuie să ne imaginăm că, deoarece Ortodoxia deţine plinătatea Sfintei Tradiţii, alte entităţi creştine nu deţin nimic din ea. Departe de aceasta. Niciodată nu am fost convins de afirmaţia rigoristă că viaţa sacramentală şi harul Duhului Sfânt pot exista doar în limitele vizibile ale Bisericii Ortodoxe. Vladimir Lossky, cu siguranţă, are dreptate, când afirmă că, în pofida separării vădite, comunităţile ne-ortodoxe încă menţin legături invizibile cu Biserica Ortodoxă:

Fidelă chemării sale de a căuta mântuirea tuturor, Biserica lui Hristos preţuieşte chiar şi cea mai mică „scânteie a vieţii” în comunităţile schismatice. În acest fel, ea mărturiseşte că, în pofida separării, ele deţin în continuare oarecare legătură cu centrul unic şi dătător de viaţă, o legătură care, în măsura ce ne priveşte, este „invizibilă şi dincolo de înţelegerea noastră”. Există doar o singură Biserică adevărată, unica dătătoare a Sfintelor Taine; dar există mai multe căi de a se despărţi de această Biserică unică şi adevărată, precum şi diferite grade de slăbire a realităţii bisericeşti dincolo de limitele vizibile. Vladimir Lossky, Introducere la articolul Patriarhului Serghie al Moscovei, “L’Église du Christ et les communautés dissidentes,” Messager de I’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale 21 (Paris, 1955), 9-10

Astfel, în viziunea lui Lossky, pe care o împărtăşesc pe deplin, comunităţile neortodoxe în continuare participă în diferită măsură în viaţa harică a Bisericii. Totuşi, rămâne adevărat că, în timp ce aceste comunităţi neortodoxe deţin o parte a adevărului mântuitor şi de viaţă-dătător, doar Ortodoxia poate oferi acest adevăr în plinătate.

Am fost deosebit de impresionat de felul în care gânditorii ortodocşi, vorbind despre Biserica lor ca despre Biserica Sfintei Tradiţii, insistă, în acelaşi timp, că Tradiţia nu este statică, ci dinamică, nu defensivă, ce exploratoare, nu închisă şi retrospectivă, ci deschisă spre viitor. Treptat, am învăţat de la autorii pe care i-am studiat, că Tradiţia nu este o simplă şi formală repetare a celor ce s-au afirmat în trecut, dar este o activă retrăire a mesajului creştin în prezent. Singura Tradiţie adevărată este vie şi creativă, formată din uniunea libertăţii umane cu harul Sfântului Duh. Am găsit acest dinamism vital formulat la Vladimir Lossky: „Tradiţia… este viaţa Sfântului Duh în Biserică”. A se vedea “Tradition and traditions,” in Leonid Ouspensky and Vladimir Lossky, The Meaning of Icons [„Tradiţia şi tradiţiile”, Leonid Uspenky şi Vladimir Lossky, Semnificaţia Icoanelor”] (Olten, Switzerland: Urs Graf-Verlag, 1952), 17; în ediţia revizuită (Crestwood, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 1982), 15. Acest eseu este retipărit în Vladimir Lossky, In the Image and Likeness of God [După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu](Crestwood, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 1974), 141-68; a se vedea şi 152. Bineînţeles, Lossky nu exclude dimensiunea Hristologică a Tradiţiei, după cum este clar din contextul afirmaţiei sale. Accentuându-şi ideea, el spune „Putem afirma că Tradiţia reprezintă spiritul critic al Bisericii”. “Tradition and traditions,” 19 (ediţia revizuită, 17). Noi nu rămânem în Tradiţie din simplă inerţie.

În ochii multor observatori neortodocşi din Occident, Ortodoxia apare ca o Biserică rigidă şi inflexibilă, întotdeauna orientată spre trecut. Totuşi, eu personal nu aveam această impresie atunci când am făcut cunoştinţă cu Biserica Ortodoxă la începutul anilor 1950, şi, cu siguranţă, nici acum, fiind creştin ortodox deja de peste patruzeci de ani, eu nu împărtăşesc această părere. Deşi multe aspecte ale vieţii ortodoxe într-adevăr sunt caracterizate de o anumită doză de arhaism, acesta nici pe de parte nu este tabloul întreg. Din contra, ceea ce spune Sir Ernest Barker despre cele douăsprezece secole ale istoriei Imperiului Bizantin poate la fel să se spună şi despre cele douăzeci de secole ale istoriei Bisericii Ortodoxe: „Conservatismul este întotdeauna amestecat cu schimbarea, iar schimbarea este întotdeauna influenţată de conservatism, pe parcursul celor douăsprezece secole ale istoriei Bizantine; în aceasta şi constă fascinaţia acestor ani.” Gândirea socială şi politică în Bizanţ (Oxford: Clarendon Press, 1957), 28.

Şi iată ce am descoperit pentru mine – tradiţia, fiind viaţa Duhului Sfânt în Biserică, este atot-cuprinzătoare. În special, ea include cuvântul scris al Bibliei, pentru că nu există dihotomie dintre Scriptură şi Tradiţie. Scriptura există în cadrul Tradiţiei, şi, respectiv, Tradiţia nu este altceva, decât felul în care Scriptura este înţeleasă şi trăită de fiecare generaţie în cadrul Bisericii. Astfel, eu am ajuns să văd Biserica Ortodoxă nu doar ca una „tradiţională”, dar şi bazată pe Scriptură. Tocmai de aceea, Evanghelia este pusă în centrul Sfintei Mese în fiecare sfânt locaş ortodox. Ortodocşii, şi nu protestanţii, sunt adevăraţii Evanghelişti. (O, dacă noi, ortodocşii, am studia Biblia la fel de mult, cum o fac protestanţii!)

Cât despre viaţa Duhului Sfânt, Lossky şi Florovsky m-au convins în scrierile lor – iar eu am avut fericirea să-i cunosc nu doar prin scrierile lor, ci şi personal: mai întâi pe Vladimir Lossky, iar mai târziu şi pe părintele Gheorghe, după primirea mea în Biserica Ortodoxă. „Tradiţia nu este doar atot-cuprinzătoare, dar şi inepuizabilă”. În cuvintele Părintelui Gheorghe Florovsky:

Tradiţia este prezenţa permanentă a Sfântului Duh, şi nu doar o amintire a cuvintelor. Tradiţia este principiul harismatic, şi nu cel istoric… Experienţa dătătoare-de-har a Bisericii… în plinătatea ei sobornicească… nu a fost epuizată nici în Scriptură, nici în tradiţia orală, nici în definiţii. Ea nu poate, ea nu trebuie, să fie epuizată.” „Sobornicitate” 65, 67.

Chiar dacă perioada celor Şapte Sinoade Ecumenice prezintă importanţă preeminentă pentru Ortodoxie, nu trebuie nici pentru o clipă să ne imaginăm că „veacul Părinţilor” s-a încheiat în secolul al optulea. Din potrivă, epoca Patristică este în desfăşurare. Nu există nici un motiv, în afară de păcatul omenesc, din care în al treilea mileniu nu ar putea fi desfăşurate alte Consilii Ecumenice cu noi Părinţi ai Bisericii, egali în autoritate cu cei din primele veacuri creştine; pentru că Duhul Sfânt îşi continuă prezenţa şi lucrarea în Biserică azi, la fel, cum El a fost prezent mereu în trecut.

Am găsit tot mai mult sens în această concepţie vibrantă şi înviorătoare a Tradiţiei, pe care am descoperit-o în Ortodoxie. Am aflat tot mai mult şi mai mult că succesiunea vie a Bisericii Ortodoxe a lipsit în Anglicanismul în care am fost crescut din fragedă copilărie. Continuitatea a fost subminată, dacă nu chiar întreruptă, prin evenimentele din Occidentul Latin în Evul Mediu. Chiar dacă, pentru mulţi anglicani, începând cu secolul al şaisprezecelea, Reforma Engleză a prezentat o încercare de a se întoarce la Biserica Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii primare, în realitate, cât de mult putem vorbi despre această încercare ca despre una reuşită? „Ortodoxia” Bisericii Angliei în cel mai bun caz a părut să fie una presupusă – mai curând o aspiraţie şi o vagă speranţă, decât o realitate imediată şi practică.

Niciodată nu voi înceta să-mi exprim sincera recunoştinţă pentru rădăcinile mele anglicane. Niciodată nu aşi dori să fac polemică negativă împotriva comunităţii în care L-am cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Îmi amintesc cu duioşie frumuseţea serviciilor corale din Westminster Abbey, pe care le frecventam în copilărie, fiind elev în Şcoala de la Westminster. În special, îmi aduc aminte de procesiunile solemne, cu crucea, făclii, steaguri bisericeşti, la Euharistia Cântată [cum se numeşte Sfânta Liturghie în Biserica Anglicană] din praznicul Sf. Edward Mărturisitorul. De asemenea, sunt recunoscător pentru relaţiile pe care le-am format la şcoală şi la universitate, cu membrii Societăţii Sf. Francisc – părintele Algy Robertson, părintele Guardian, şi tânărul său discipol, fratele Peter. Anume Franciscanii Anglicani m-au învăţat despre rolul misiunii în viaţa creştină şi valoarea mărturisirii sacramentale.

Mereu voi considera decizia mea de a veni la Ortodoxie drept o urmare desăvârşită a tot ceea ce a fost mai bun în experienţa mea anglicană; dar ca o afirmare, nu şi ca o tăgăduire. Şi totuşi, dincolo de toată dragostea şi recunoştinţa mea, nu aş fi onest dacă aş tăcea despre ceea ce m-a preocupat atunci, în anii 1950, şi continuă să mă preocupe chiar mai mult în prezent. Vorbesc despre extrema diversitate a credinţelor şi practicilor contradictorii ce coexistă în interiorul comuniunii anglicane. Mai întâi de toate, m-au deranjat şi mă deranjează părerile diametral opuse ale anglo-catolicilor şi cele ale evanghelicilor, referitor la principiile credinţei, cum este prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie şi Comuniunea Sfinţilor. Darurile sfinţite sunt primite ca adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului? Putem noi să ne rugăm pentru cei răposaţi, putem să cerem mijlocirea Sfinţilor şi a Maicii Domnului, rugându-i să se roage pentru noi? Acestea nu sunt doar nişte subiecte periferice, despre care creştinii pot în acelaşi timp să fie de acord sau să aibă păreri diferite, fără de a greşi. Ele au importanţă crucială pentru viaţa noastră întru Hristos. Atunci, cum aş putea eu să rămân într-un corp creştin care i-a permis membrilor săi să aibă viziuni diametral opuse referitor la aceste subiecte?

Şi totuşi, încă mai mult m-a deranjat existenţa în Anglicanism a aripei „liberale” care pune la îndoială Dumnezeirea lui Hristos, Naşterea Sa din Fecioara Maria, minunile Sale şi Învierea Sa în trup. Cuvintele Sf. Apostol Toma răsunau în urechile mele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Îl auzeam pe Sf. Apostol Pavel spunându-mi: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14). Pentru mântuirea mea proprie, eu trebuie să aparţin Bisericii care păstrează ferm, cu credinţa nezdruncinată, învăţătura primilor creştini, cu privire la Sfânta Treime şi Persoana lui Hristos. Unde puteam eu să găsesc o astfel de Biserică? Din păcate, nu la anglicani. Anglicanismul nu a păstrat acea succesiune şi plinătate a Tradiţiei vii, pe care o căutam eu.

Atunci, poate la Roma? În anii 1950, înaintea celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, era firesc pentru un anglican cu viziuni catolice, şi care nu era de acord cu pretinsa „plinătate” a Anglicanismului, să dorească aderarea la Biserica Romano Catolică. Iată, o comuniune creştină, ce, nu mai puţin decât Biserica Ortodoxă, pretinde să aibă succesiune neîntreruptă cu Apostolii şi Mucenicii, cu Sinoadele Ecumenice şi cu Sfinţii Părinţi. Mai mult, iată, o Biserică de cultură Occidentală. Atunci, de ce să cauţi Ortodoxia? Oare, în căutarea mea de Tradiţie vie, nu puteam să mă opresc mult mai aproape, având catolicismul la îndemână?

Şi totuşi, de fiecare dată când eram tentat să mă îndrept spre Roma, am ezitat. Şi nu a fost, în primul rând, din cauza „Filioque”, deşi, după ce am citit din Lossky, am conştientizat importanţa neacceptării acestei dogme. Problema principală, totuşi, a fost pretenţia papală de jurisdicţie şi infailabilitate universală. Din studiul meu al primelor veacuri creştine, mi-a devenit clar că Părinţii Orientali, precum Sf. Vasile Cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur – dar şi Părinţii Occidentali, precum Sf. Ciprian şi Sf. Augustin – au înţeles natura Bisericii pământeşti în mod radical diferit de interpretarea propusă la primul Conciliu de la Vatican. Astfel, am observat că doctrina dezvoltată cu privire la supremaţia romană pur şi simplu a fost un neadevăr istoric. Centralizarea papală, în special, începând cu secolul unsprezece, a afectat grav succesiunea Tradiţiei în comunitatea romano-catolică. Doar în Biserica Ortodoxă puteam fi sigur că am găsit ceea ce am căutat: prezenţa dătătoare-de-viaţă şi neştirbită a trecutului.

Convingerea mea că doar în Ortodoxie este posibilă aflarea plinătăţii şi succesiunii neîntrerupte cu Biserica Apostolilor şi Părinţilor, a fost întărită de alte două aspecte ale Ortodoxiei, pe care am început să le observ tot mai mult. În primul rând, am aflat despre ampla prigoană şi mucenicie în experienţa recentă ortodoxă – mai întâi sub jugul turcesc, apoi, în secolul douăzeci, sub cel comunist. Aici era un lucru ce unea Biserica Ortodoxă a timpurilor moderne nemijlocit cu Biserica pre-Constantiniană din primele trei veacuri. „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”, i-a spus Hristos Sf. Apostol Pavel (2 Cor. 12,9); şi eu am văzut cuvintele Sale împlinite iară şi iară în istoria Ortodoxiei, de la căderea Bizanţului.

Pe lângă cei care şi-au mărturisit credinţa în mod vizibil şi direct, prin sânge, au existat nenumăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei care L-au urmat pe Hristos Cel înjosit, prin viaţă de mucenicie invizibilă: sfinţi pustnici care au răspândit dragoste lină, generoasă, şi compătimitoare, precum Sf. Xenia de la Petersburg, Sf. Serafim de la Sarov, Sf. Ioan de la Kronştadt, Sf. Nectarie de la Egina (Taumaturgul). Am găsit aceeaşi compasiune jertfelnică în scrierile lui Dostoevski şi Tolstoi. Doi sfinţi pe care i-am îndrăgit îndeosebi – pentru că am fost pacifist de la vârsta de şaptesprezece ani – au fost Pătimitorii Boris şi Gleb, doi fraţi Kneji din Rusia Kievleană a secolului unsprezece. În refuzul lor de a vărsa sângele, chiar şi pentru autoapărare, în respingerea lor a violenţei şi suferinţa lor nevinovată, am văzut exemplificarea mesajului principal al Crucii lui Hristos.

Un alt aspect al Ortodoxiei, pe care l-am apreciat, pe lângă mucenicie, a fost teologia mistică a Orientului Creştin. Mi-am dat seama că Tradiţia semnifică nu doar transmiterea definiţiilor doctrinale, dar, în aceeaşi măsură, şi transmiterea spiritualităţii. Nu poate avea loc nici un fel de separare, cu atât mai puţin, oarecare rivalitate dintre acestea două; precum afirmă, pe bună dreptate, Vladimir Lossky: „nu există misticism creştin fără teologie; dar, pe deasupra la toate, nu există teologie fără misticism”, pentru că misticismul trebuie să fie privit „ca desăvârşirea şu încununarea telolgiei: ca teologie par excellence”. [Teologia Mistică a Bisericii Orientale] The Mystical Theology of the Eastern Church (London: James Clarke, 1957), 9.

Şi dacă iniţial am fost atras de Ortodoxie anume pentru slujirea liturgică, cu simbolismul său bogat şi cu cântările sale, acum am văzut, cum această formă „iconică” de închinare lui Dumnezeu este suplinită în Orientul Creştin de practicile „non-iconice” sau apofatice ale rugăciunii isihaste, detaşate de orice imagine şi gânduri. Din „Povestirile pelerinului” şi scrierile „unui monah al Bisericii Orientale” – Arhimandritul Lev Gillet, slujitorului Ortodox din Frăţia Sfinţilor Alban şi Serghie – am aflat cum isihia, liniştea sau tăcerea inimii, este dobândită prin repetarea constantă a Rugăciunii Inimii. Sf. Isaac Sirul mi-a arătat că toate cuvintele îşi găsesc împlinirea în tăcere, la fel cum sluga muţeşte la venirea stăpânului în timpul nopţii:

Mişcările limbii şi ale inimii sunt chei în rugăciune. Acestea deschid uşa în vistierie. La acest moment, să tacă fiecare gură şi limbă. Lasă inima, acest vistier al gândurilor noastre, şi mintea, acest îndreptător al simţurilor noastre, şi gândul, această pasăre repede-zburătoare şi îndrăzneaţă, cu orice meşteşug şi putere şi mijlocire stăruitoare – lasă toate acestea să tacă: pentru că Stăpânul casei a venit. Omilia 22 (23): Tr. Wensinck, 112, Tr. Miller, 116.

Tradus din engleză

de preotul Constantin Cojocru