Tradiție, înnoire și inovație în Sfânta Liturghie, partea I

Motto: „Tradiție înseamnă menținerea şi
transmiterea focului, nu închinarea la cenușă”

(Gustav Mahler, 1860-1911)

Prolog

Mişcarea de renaştere liturgică, care a marcat creștinismul occidental (inclusiv cel ortodox) aproape întreg secolul XX, a început să aibă reverberaţii şi în spaţiul ortodox din Răsărit. Având în vedere caracterul mai conservator al Răsăritului şi un mod aparte de a înţelege „tradiţia Bisericii”, „renaşterea liturgică” din Răsărit este şi ea una specifică şi complexă. Puţinii teologi care înţeleg câte ceva din istoria şi dinamica cultului ortodox rămân neobservați şi marginalizaţi printre mulţimea de clerici şi credincioşi care aparţin celor două tabere mari, care se acuză reciproc, fie de un „conservatorism rigid”, fie de un „inovatorism protestant” frate cu „ecumenismul sincretist” sau chiar cu „apostazia”.

În realitate, de cele mai multe ori, ambele tabere duc o discuție amatoristă, axată pe detalii irelevante şi fără să ştie vreunul unde exact vrea să ajungă. Așa-numiții „conservatori” sau „tradiţionalişti” tună şi fulgeră cu totul felul de acuzaţii ridicole şi fundamentaliste, iar „înnoitorii” se strecoară timid, încercând să construiască o casă nouă pe o temelie veche şi şubredă, de dragul de a nu fi stigmatizaţi sau chiar excluşi din Biserică. Vorba ceea: „o pace strâmbă e mai bună decât un război drept”.

Ideea mea însă nu este de a porni vreun război, de dragul unor idealuri care niciodată n-au existat, ci de a pune mâna pe carte şi de a renunţa la limbajul polemic şi fundamentalist, care nu lasă loc diversităţii, creativităţii, nemaivorbind de diferite încercări cu rol pastoral-misionar. Cultul Bisericii noastre nu a apărut prin centralizare ierarhică sau prin monopol asupra cărţilor liturgice, ci a avut o evoluție firească, marcată de diferite încercări şi incidente. Abia prin secolul XVII cărţile de cult au început să fie editate doar cu binecuvântarea unui ierarh (iar mai târziu, sub influența sistemului sinodal rusesc – chiar a Sfântului Sinod) şi aceasta după o minimă verificare sau chiar cenzură. Până atunci o astfel de practică nu a existat şi nici nu putea să existe…

Problematica

Ideea acestui articol a apărut ca urmare a multiplelor întrebări venite din partea mai multor preoţi, care înţeleg şi simt că este nevoie de anumite schimbări sau dinamizări ale slujbelor, dar nu prea ştiu cum ar putea să o facă. Cele mai multe dintre aceste întrebări se referă la diferite aspecte legate de slujirea Sfintei Liturghii. Voi enumera două din cele mai stringente:

1. Slujirea Botezului şi a Cununiei unite cu Sfânta Liturghie;

2. Citirea în voce a rugăciunilor preotului.

În legătură cu aceste întrebări există numeroase practici şi recomandări, uneori chiar contradictorii, dar acest lucru nu înseamnă că o practică sau o recomandare este absolut corectă, iar alta absolut greșită. Lucrurile sunt destul de complexe şi relative. De exemplu, ceea ce este corect pentru catedrale, s-ar putea să fie greşit în mănăstiri sau în parohii, iar ceea ce este corect în parohii, foarte probabil va fi greşit în mănăstiri sau într-o anumită mănăstire. Nu întâmplător, chiar până prin secolele XV-XVI, fiecare mănăstire avea tipicul ei, iar un tipic pentru parohii n-a existat niciodată, ci fiecare parohie prelua şi adapta după posibilități tipicul de la catedrala ierarhului său, şi ele diferite la rândul lor.

O altă piatră de poticnire în rezolvarea acestor probleme o reprezintă mitul revenirii la „practica primară / veche” a Bisericii. Orice specialist în domeniu imediat se va întreba: la practica cărui secol şi a cărei regiuni doriţi să reveniţi? Indiferent că vreţi să vă întoarceţi în sec. II, IV, VI sau VII, în Alexandria, Antiohia, Roma sau Constantinopol, va trebui să renunţaţi nu doar la împărtăşirea cu linguriţa sau la catepeteasmă, ci şi la Octoih, Triod, Penticostar şi Mineie, pentru că pe atunci ele nu existau. Nici nu are rost să dau alte exemple sau argumente, căci însăşi ideea de revenire totală la trecut este absurdă şi imposibilă. Cultul, ca şi întreaga Tradiţie a Bisericii, are o evoluţie dinamică şi contextualizată, pentru că Duhul Sfânt nu încetează să sufle şi să vieze în Biserică. Poţi, de exemplu, să revii la un anumit element din vechime, dar fără a arunca la coşul de gunoi celelalte elemente bune (şi chiar mai puţin bune), care s-au sedimentat în practica Bisericii de atunci încoace. Deci, dacă vrei să slujeşti aşa-numita „Liturghie a Sf. Iacov” sau să faci botezul în cadrul Liturghiei, trebuie să ştii exact ce implica această practică în vechime şi în ce măsură ea se justifică astăzi. Cultul liturgic nu este un poligon de experimente exotice şi nici un anticariat de relicve, ci respirația Bisericii vii care trăieşte într-un anumit timp şi spaţiu.

Un ultim aspect important al acestei problematizări îl reprezintă fobia, indiferența şi mai ales lenea faţă de adaptare, contextualizare şi „ştergerea prafului”. În rezultat, observăm că, atât în trecut, cât şi în prezent, este uşor să introduci elemente noi în cult, dar e foarte greu să scoţi altele mai vechi, chiar dacă păstrarea lor este uneori accidentală şi fără sens. Majoritatea elementelor vechi dispărute astăzi din cult, au fost de fapt „victimele” unui proces de suprasaturare, care în cele din urmă, a dus la substituirea elementelor originale cu altele mai noi şi secundare. De exemplu, într-o primă fază, Canoanele Utreniei erau alcătuite din „Cântările biblice” (numite şi „Cântările lui Moise”), care încă se mai editează la sfârșitul Psaltirii. Cu timpul, în anumite zile, stihurile cântărilor biblice erau intercalate de unele tropare. Şi mai târziu, s-au scris tropare pentru ultimele 10, 12 sau 14 stihuri ale fiecăreia din cele nouă cântări biblice (mai puţin pentru cântarea a II-a) ca, în cele din urmă, să rămână în cult doar troparele şi să nu se mai ştie nimic de cântările biblice. N-a trebuit mult timp ca aceste Canoane să nu mai fie cântate (deşi continuă să aibă irmoase, care nu sunt altceva decât modele de intonare muzicală) şi sunt doar citite, iar în multe parohii acestea sunt scurtate la maxim sau chiar suprimate, de dragul unor acatiste sau pomeniri populiste. Deşi puţini sunt cei care cunosc această evoluţie a Canoanelor Utreniei, unii îşi închipuie că o cunosc şi vor să o restabilească în practică. Dar care etapă de evoluție doriţi să o restabiliţi: secolul VII, IX, XI sau XIV? Cât timp va dura slujba şi ce veţi sacrifica de dragul acestei reveniri la trecut? De ce, de exemplu, vreți anume Canoanele să le readuceţi la forma veche, dar nu şi restul elementelor Utreniei sau ale altor slujbe?

Fără o problematizare serioasă a acestor aspecte nu putem discuta despre detalii sau particularități, pentru că riscăm să pierdem întregul şi, mai ales, esenţialul.

Dezbatere

În capitolul precedent am enunțat două teme actuale de liturgică. Cred că e timpul să le examinăm pe fiecare în parte, chiar dacă această abordare nu va fi una exhaustivă şi nici foarte academică, având în vedere că unele aspecte deja au fost analizate în cartea „Liturghia ortodoxă: istorie şi actualitate” (Ed. Sophia, 2013). Să le luăm deci pe rând:

1. Slujirea Botezului şi a Cununiei unite cu Sfânta Liturghie.

Din start vreau să anunţ că acrivia şi onestitatea ştiinţifică nu-mi permit să afirm că a sluji Botezul sau Cununia unite cu Liturghia este absolut corect sau absolut greșit. Ca de obicei, lucrurile sunt foarte complexe. Noi ştim că pe durata primului mileniu, Botezul se săvârşea înainte de Liturghie, iar citirile biblice, care pe atunci constituiau începutul Liturghiei (căci încă nu se cântau Antifoanele), erau totodată elementul de legătură dintre Botez şi Liturghie. Un alt element foarte important, care este practic trecut cu vederea, este faptul că până prin secolele XII-XIII, Botezul se făcea doar în masă, de regulă la catedralele episcopale, şi doar la marile sărbători: Crăciun, Bobotează, Rusalii, dar mai ales în Sâmbăta lui Lazăr şi în Sâmbăta Mare a Paștelui[1]. (Botezul particular, în afara Liturghiei, se făcea doar în cazuri de urgență.) Mai mult decât atât, exorcizările şi mărturisirea de credinţă se făceau mai multe zile la rând, de către preot, iar în ajunul botezului, când se postea aspru, acestea erau săvârşite de către episcop. Nu mai zic că toţi catehumenii, inclusiv femeile în vârstă, se botezau goi, iar haina albă o luau abia după ce ieşeau din apa botezului; de aceea şi era nevoie de diaconiţe. Vreţi să revenim la trecut? Care este criteriul de selectare a ceea ce ne place sau nu?

Problema unirii Cununiei cu Liturghia e şi mai complicată, având în vedere că nu avem absolut nici o mărturie istorică sau liturgică, care să confirme că o astfel de practică a existat vreodată în Biserică. Unele izvoare liturgice, din diferite secole şi regiuni, menționează împărtășirea euharistică a mirilor, dar, totodată precizează clar că este vorba despre „Daruri Înaintesfinţite”.

Pe de altă parte, săvârşirea Tainelor Bisericii în lipsa comunităţii Bisericii şi fără nici o legătură cu Liturghia, întăreşte concepţia, deja generalizată, că Botezul, Cununia şi alte Taine ar fi nişte servicii religioase particulare şi private, şi, prin urmare, fiecare se botează şi se cunună când vrea, de obicei fără nici o pregătire, ci în funcţie de disponibilitatea sălii pentru serbare, iar preotul este obligat să-l deservească pe fiecare în parte, dacă vrea să primească bacșiș de la clientul pretenţios.

Nu e simplu să se găsească o cale de mijloc între cele două extreme. În căutarea personală a acestei căi de mijloc, am ajuns la concluzia că botezul unit cu Liturghia trebuie să revină ca regulă, iar botezul „în privat” poate fi admis doar ca excepţie. Bineînţeles, „privatul” nu ţine doar de cadrul şi timpul extraliturgic, ci şi de ambiţia multor părinţi şi naşi de a boteza fiecare copil separat, nu împreună cu alţii.

Pe de altă parte, zilele de duminici şi sărbători nu sunt foarte indicate şi comode pentru „liturghia baptismală”, de aceea, eu personal, prefer pentru botezuri ziua de sâmbătă, după ce se adună mai mulţi copii, care se botează în aceeaşi apă şi se împărtăşesc din acelaşi potir.

Pentru slujba Cununiei am încercat mai multe variante de a o lega de Liturghie, dar pe nici una nu o consider foarte potrivită, mai ales că nu avem precedente istorice pentru o astfel de slujbă. Din punct de vedere teologic, împărtăşirea euharistică pecetluiește binecuvântarea căsătoriei (şi orice altă Taină a Bisericii), deci n-ar fi tocmai corect să împărtăşeşti mirii odată cu toată lumea şi abia după Liturghie să-i cununi. În acelaşi timp, nu se poate transforma Liturghia de duminică când în botez, când în cununie, mai ales dacă primitorii Tainei nu se numără printre membrii activi ai comunităţii şi, practic vorbind, parohia nu trăiește acel eveniment ca pe unul eclezial şi comunitar. În acest caz, o soluţie mai potrivită şi oarecum fundamentată istoric ar fi cununia imediat după Liturghie şi împărtăşirea mirilor cu euharistia din acea zi. Se pare că anume aceasta era practica din vechime, când mirii erau împărtăşiţi cu Daruri Înaintesfinţite, dar care nu însemnau „împărtăşania pentru bolnavi”, ci euharistia rămasă de la Liturghia care s-a săvârşit de dimineaţă.[2]

2. Citirea în voce a rugăciunilor preotului.

Acest subiect a fost abordat detaliat în cartea noastră despre Liturghie (Sophia, 2013, pp. 269-275). Observ însă că unele aspecte practice au rămas neînțelese de cei dornici de a citi în voce rugăciunile Liturghiei. Pentru sistematizare voi puncta următoarele idei:

• Dacă dorim să citim în voce („ek-fonis”) rugăciunile Liturghiei, ar trebui să procedăm identic şi cu cele ale Vecerniei şi Utreniei, deşi rânduiala slujbelor noastre, care este de tip savait, nu concordă întru totul cu numărul şi ordinea rugăciunilor aşa cum au fost ele preluate din rânduiala catedrală constantinopolitană (diferită de cea savaită) şi puse în Liturghierul nostru toate la grămadă: 7 rugăciuni la Vecernie şi alte 12 la Utrenie. Sunt convins că nu oricine poate să desluşească această enigmă istorico-liturgică, ţinând seama şi de faptul că subiectul este puţin studiat în liturgica universală, majoritatea cercetărilor axându-se mai mult pe Liturghie.
• Citirea în voce a rugăciunilor sacerdotale înseamnă revenirea la o practică liturgică veche şi corectă! Dar atunci când rugăciunile se citeau tare, slujbele noastre arătau destul de diferit de cele de acum, iar „dialoguri secrete” dintre diacon şi preot practic nu existau. Am asistat de câteva ori la unele Liturghii în care preotul (cu sau fără diacon) citea absolut totul cu voce tare şi am rămas foarte dezamăgit. Este inadmisibil să aştepţi până se cântă tot imnul Heruvic, după care să te apuci să citeşti în glas rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…” (care niciodată nu s-a citit cu voce tare, pentru că e la singular, şi se referă doar la preot), apoi să faci cădirea, rostind tot în glas Psalmul 50. Aşa ceva n-a existat niciodată. Nici Axionul nu trebuie aşteptat ca după aceea să citeşti cererile de mijlocire ale Anaforalei („intercessio”). Oare nu-i clar că Axionul nu are nimic comun cu Liturghia şi a fost adăugat tocmai pentru a acoperi rugăciunile preotului, care deja de multe secole se citeau în taină? Nu mai vorbesc de toate acele imne şi formule de dinainte şi de după împărtăşirea preotului, o parte din care au apărut în cult abia la o mie de ani după ce rugăciunile nu se mai citeau cu voce tare. Unii însă nu au (şi nici nu vor să aibă) habar de istorie şi, de aceea, inventează şi teatralizează până şi propria împărtășire…
• Prin urmare, dacă se vrea citirea în glas a rugăciunilor, trebuie să ştim care texte, cum şi când trebuie citite, şi care, în virtutea revenirii la trecut, pot fi lăsate la o parte, întrucât încarcă şi lungesc inutil Liturghia (mai ales că nu toate aceste texte sunt rugăciuni în sensul strict al cuvântului). Dacă, de exemplu, zici Ectenia mare şi rugăciunea primului antifon la Liturghie, nu mai este nevoie să spui integral şi celelalte două ectenii mici înainte de antifonul doi şi trei, ci e suficientă doar prima cerere („Iară şi iară…”) şi direct rugăciunea, căci ecteniile, care sunt cereri diaconale[3], nu preoţeşti (!), au fost introduse tocmai pentru a acoperi acele rugăciuni rostite de preot în taină. Şi mai complicată este istoria celorlalte ectenii ale Liturghiei… Dar ideea mea nu este de a le suprima sau tăia la nimereală, ci de a înțelege că niciodată în istoria Bisericii nu a existat o astfel de rânduială a Liturghiei, în care să se repete de atâtea ori anumite cereri diaconale, după care să se citească şi rugăciunile în glas. De asemenea, nu poţi să aştepţi să se cânte „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărțite”, ştiindu-se foarte bine că răspunsul iniţial era „Vrednic şi drept (este)”, iar restul frazei a fost adăugat destul de târziu tocmai pentru a acoperi rugăciunea „tainică a preotului”.
• Sper ca vreodată să fie posibilă editarea oficială a unui Liturghier în care toate elementele să fie aranjate la locul lor, aşa încât orice cleric şi credincios să ştie exact ce, când şi cum se citeşte sau se cântă. Până atunci însă, vom vedea multe încercări bune şi lăudabile, dar şi multe amatorisme demne de plâns, pe care nu ne stă în putere să le corectăm. Putem însă să vorbim despre ele…

          P.S. Sper la o continuare rodnică, civilizată şi argumentată a subiectelor de acest gen. Mi-ar plăcea, de exemplu, să vorbim despre limbajul liturgic românesc, care se zbate între arhaisme haioase şi neologisme incomode, dublate de o fobie nefirească faţă de latinisme şi preferarea inexplicabilă a slavonismelor.