Va veni şi fericirea….

„Viața mea e un eşec… Toate sunt nu aşa cum ar trebui! Iată alţii…De ce lor toate le reuşesc,  planurile le sunt realizate, totul le merge bine? Cu ce sunt eu mai rău şi ei mai buni? De ce toate sunt atât de nedrepte? De ce Dumnezeu nu mă ajută? „

Întrebări cunoscute? Adesea vi se întâmplă să le auziţi? Dar să răspundeţi la ele? Sau poate singuri vă întrebaţi asemenea? .. Poate nu cu voce tare, doar aşa în gând. Dar se întâmplă …

Și într-adevăr – de ce?

Doar „aproape este Domnul de cei ce-L cheamă” (Ps. 144, 18). Dumnezeu nu este părtinitor faţă de unii. Atunci de ce stau aşa lucrurile?

Iată omul nostru e şi credincios, merge la biserică, se mărturiseşte şi împărtăşeşte, se roagă stăruitor. Dar toate sunt la fel – aceleași eșecuri, aceeași stopare pe un loc, aceeași viață fără izbândă, şi inutilitate a efortului. Și din nou aceeaşi nedumerire plină de durere – „De ce?”.

Există un singur răspuns … Foarte distinct, foarte clar şi singurul adevărat. În același timp e și la la suprafață , dar totuşi e și extrem de profund. Și totodată nu doar neprimit de minte și inimă,  dar şi respins de ele.

… Cât de des Îi cerem lui Dumnezeu ajutor și, în același timp, ne opunem Lui – cu toate forțele, prin întreaga ființă! Cum cerea altădată Augustin „Doamne, dă-mi castitatea. Dar numai nu acum.” Și mai mult decât atât: „Ajută-mă, dar nu în aşa mod. Şi nici astfel … Acesta nu mi-l lua, şi pe cealaltă aş vrea s-o păstrez. Mântuieşte-mă, dar dă-mi libertatea de a păcătui … „.

Căutăm fericirea, și fugim de la Cel, care este nu doar sursa ei, dar şi însăşi fericrea. Încercăm fară ca să ne vadă cel Atotvăzător (!)  să mai smulgem din plăcerile vieții, bucurându-ne de celea, ce îi sunt neplăcute Lui.

Şi suntem foarte supăraţi  …pe El. Și ne plângem. Și cârtim. Și de la toate acestea  – ne simţim  chiar şi mai rău.

Dar să te realizezi cu adevărat este posibil numai într-un fel. „Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu” (Ps. 142, 8). Și chiar mai bine: „Condu-mă, Doamne, pe această cale, chiar dacă mai apoi nu o voi mai vrea, chair dacă mă voi împotrivi şi zbate în mâinele tale. Acum, când mintea mea fie şi parţial este clară, când patimile nu mi-o întunecă, îţi aduc rugăciunea mea. Auzi-mă, Doamne, nu mă lăsa să pier departe de tine. „

Este uimitor cum ne este frică să spunem în acel sentiment pe care sfinţii părinţi îl numeau „în simţul inimii”: „Facă-se voia Ta”, sau şi mai simplu: „Fă cu mine ce vrei, dar mântuieşte-mă”. Venim în această lume din voia Sa, din voia Sa şi o părăsim, chiar și destinul nostru etern depinde în întregime de El, şi noi nu avem încredere în El? Nimeni nu ne-a iubit şi nu ne va iubi nicicând aşa ca El şi de El ne este frică?

„Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie” (Ps. 15, 2). Nimic din ceea ce ne este cu adevărat un beneficiu, de folos, mântuitor, nu ne va lua Hristos. El taie doar ce este dăunător, străin, dureros, ceea ce nu ne permite să mergem după El, și nu ne va permite să intrăm acolo, unde El „ne vă găti loc, ca să fim şi noi unde este El” (In 14, 2-3.). Ne doare, ne este frică? Uneori chair tare. Dar cum fără acestea?

Cine vrea să fie operat? Și totuși nu ai de ales în cazul în care nu există alte soluţii? Și ne putem aștepta de la chirurgul care ne va opera că el va face faţă, dacă îl vom înşfăca de braţe, ne vom zbate şi împotrvi, sau dacă în genere vom fugi din sala de operaţie?

Da, desigur, Dumnezeu nu este un doctor pământesc şi toate îi sunt în putere. Dar fără voia noastră nu va face nici El nimic cu noi, căci care ar fi rostul?

Ne mântuieşte nu doar dragostea Lui, de la sine, altfel nu ar fi nimeni nemântuit. Ne mântuieşte şi capacitatea de a răspunde la această dragoste, încrederea în El. Nu împotrivirea, lupta şi rezistenţa noastră  atunci când El încearcă să facă lucruri mari și minunate cu noi.

Vei răspunde la chemarea Sa, și nu va mai exista sentimentul că viaţa ta e un eşec. Te vei încredinţa Lui, şi nu vor mai exista neînțelegeri, întrebări ţi cârtire. Va veni şi fericirea….