Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfîntul Sofronie – sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: „Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?” Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului”.

Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungînd la Iordan, a fost povăţuit de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrînii şi săracii?”

Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dînsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi”.

Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi, cerîndu-i rugăciune şi binecuvîntare, zicînd „Amin”, a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd şi slujind Domnului. Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini avînd de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dînşii; apoi purtare de grijă pentru cîştiguri vremelnice şi gîlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dînşii. Ci numai una era sîrguinţa lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toţi – ca să se socotească morţi cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuţinată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pîine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecînd multe zile, s-a apropiat vremea sfîntului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna, şi niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea preotul Sfînta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cîntau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsînd pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cît putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întîmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna şi foarte puţină hrană gustînd în vremea cea rînduită.

Aşa tot postul săvîrşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stîlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avîndu-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvîrşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducîndu-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrşea umblînd prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcînd pe pămînt şi, şezînd puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculîndu-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Mergînd douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al şaselea, făcîndu-şi obişnuitele rugăciuni – pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cîntînd şi închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădînd frica, pe cînd îşi sfîrşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna şi scurţi, încît numai pînă la grumaji ajungeau.

Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcţia aceea spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrîneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi şi glasul, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce fugi de mine, bătrînul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii şi pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrînului, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de nimeni!” Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.

După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputînd încă să alerge, a stătut de cealaltă parte de pîrîu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcîndu-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume”. Deci, a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcînd de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dînsa, întorcîndu-se cu faţa de la ea. Iar ea, luînd-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părţi. Încingîndu-se pe cît era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?” Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stînd de mulţi ani înaintea Sfîntului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine”.

Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; şi, tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dînsa cu liniştită răsuflare: „O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu şi mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta săvîrşire”. Deci, primind acea sîrguinţă a bătrînului, a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voieşte mîntuirea sufletelor omeneşti!” După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis către bătrîn: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfîntului Duh te-a povăţuit să săvîrşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă? Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sînt sfintele biserici?”

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primeşte rugăciunea nevrednicului bătrîn şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie”. Ea a zis către bătrîn: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoţeasca rînduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face”. Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicîndu-şi ochii în sus şi mîinile înălţîndu-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos şi negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, şi zicea: „În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puţin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălţată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh şi rugîndu-se”.

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decît numai: „Doamne miluieşte!” Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire şi duh, aceea care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ţi că sînt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sînt o femeie păcătoasă şi cu Sfîntul Botez îngrădită, şi nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf şi cenuşă, trup cu totul, negîndind nimic duhovnicesc”. Zicînd aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră”.

Bătrînul, auzind şi văzînd acestea, a căzut la picioarele ei, zicînd cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi mie păcătosului şi nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sînt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd nici să ies din chilia mea”. Acestea şi multe altele zicînd Zosima, aceea l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:

„Mă ruşinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e ruşine să-ţi spun lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de cîtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; şi pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica; deci îţi voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii”.

Deci, dorind bătrînul să ştie viaţa ei, şi mult lăcrimînd, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat fecioria, fiind nesăţioasă, am început a face desfrînare; mă ruşinez numai a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrînarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergînd spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lîngă mine: „Unde se duc aceşti bărbaţi cu sîrguinţă?” Iar acela mi-a zis: „La Ierusalim, pentru Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui”. Şi am zis către dînsul: „Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?” Iar acela mi-a zis: „De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri”. Şi i-am zis: „Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei – părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi la patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimînt. Ştie Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele mele”.

Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie”. Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: „Deci acel tînăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe cîţiva stînd lîngă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: „Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!”. Încă şi multe alte cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toţi spre rîs. Iar aceia, văzînd neruşinarea mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie; căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea şi cum pămîntul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vînat atîtea suflete cu laţul morţii, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sîrguinţă m-am dus la Ierusalim şi cîteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Cînd a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune femeiască; iar cînd intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, cînd piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rînduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plînge, a mă tîngui şi a mă bate în piept, scoţînd suspinuri din adîncul inimii mele.

Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: „O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine”.

Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducîndu-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dînşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încît tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungînd la uşile acelea, care atît mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzînd la pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.

Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mîna şi, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: „Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat – căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mîntuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei”. Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigînd: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!”

Auzind glasul acela şi crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: „Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!” Aşa strigînd, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţîndu-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergînd, lăcrimînd şi întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam şi am sfîrşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfînta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfîntă mi-am spălat faţa şi mîinile. Şi mergînd iarăşi în bisercă m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan şi pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de atunci şi pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El”.

Iar Zosima a zis către dînsa: „Cîţi ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuieşti în pustia aceasta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci de ani socotesc că sînt şi încă şapte ani, de cînd am ieşit din sfînta cetate”. Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?” Ea a răspuns: „Acele trei pîini şi jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puţin, în cîţiva ani le-am sfîrşit”. Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?” Răspuns-a aceea: „De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dînsele”. Iar Zosima a zis către dînsa: „Să nu laşi nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie”.

Iar ea a zis către dînsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptîndu-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd şi în piept bătîndu-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut cînd am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam şi mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Dar gîndurile care mă împingeau iarăşi spre desfrînare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezămînt şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pămînt ziua şi noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvîrşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul”.

Şi a zis Zosima către dînsa: „Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?” Iar ea i-a răspuns: „Sfîrşindu-se pîinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se şi rupîndu-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă şi gerul îngheţîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemîncată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gîndind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuţinată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi omul viu, de vreme ce cîţi nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat, cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului”.

Auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dînsa: „Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpînă?” Iar ea auzind aceasta, a zîmbit şi a zis către dînsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfîrşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata”.

Acestea zicîndu-le şi cuvîntul sfîrşindu-l, s-a dus bătrînul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!”

Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei şi a zis către dînsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face cei din mănăstire”. Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rînduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!” Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămîi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfînta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viaţă Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc de Darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfinţenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtaşi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îţi va porunci ţie”.

Acestea auzindu-le şi cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul, s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudînd şi binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită şi se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul şi rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămînă în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putinţă. Însă nu după multe zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.

Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă şi s-a dus într-o seară foarte tîrziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; şi grăia în sine bătrînul, şezînd: „Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?” Astfel cugetînd, a suspinat şi a lăcrimat, ridicîndu-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtîndu-mi păcatele mele spre mustrarea mea”. Aşa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut, zicînd în sine: „Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?”

Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va putea sfînta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare s-a dus sfînta pe apă şi, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe apă, zicîndu-i: „Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?” Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrîn: „Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!” Iar el a răspuns către dînsa cu cutremur – pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicînd: „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrşirii!”

Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, „Crezul”, şi rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru”. Sfîrşind rugăciunea, sfînta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea şi-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat:Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul”. Iar el i-a răspuns: „Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o!” Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte neîntinată firea sufletului”. Apoi a zis iarăşi către bătrîn: „Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!” Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dînsul. Şi aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur şi tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins de frică şi de bucurie mare; însă se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîştige aceasta anul viitor.

Trecînd anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie şi, trecînd lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta şi în stînga, căuta cu ochii în toate părţile, ca un vînător preaiscusit, unde ar fi putut cîştiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plînge şi, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna”.

Aşa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul acela şi, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar faţa o avea întoarsă către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plîngînd mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: „Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?” Socotind acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărîna ţărînei; şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna „Farmutie”, egipteneşte, iar greceşte, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină”.

Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lîngă Iordan cu dumnezeieştile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a şi sfîrşit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu şi udînd cu lacrimi pămîntul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: „Este vremea, o, bătrînule Zosima, ca să săvîrşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavînd nimic în mîini?” Şi zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd şi udîndu-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Şi, văzîndu-l, s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „De ce oare, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt bătrîn şi nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei”.

Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugîndu-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva decît acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd şi lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărţindu-se de leu în linişte ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Şi mergînd în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzînd nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dînsa, încît toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape de o sută de ani şi-a sfîrşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi, spre folosul cel de obşte, puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.

Iar eu – zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cît am putut am scris, nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor cîştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultînd-o. Iar pe cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească pe el părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gîndire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Scrisă de preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului