Header image

Viaţa Cuviosului Teodosie, egumenul Mănăstirii Pecersca

Al doilea mare luminător al pământului Rusiei, după Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie al Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu nevoinţele şi cu minunile ca numărul stelelor, este preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l cunoaşte, fiind martor credincios la cer, Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a arătat din destul prin scrisori în Patericul Pecerscăi, de la care puţin mai pe scurt se scrie despre Dânsul aici.

Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost dintr-o cetate a Rusiei, ce se numeşte Vasilev sau Vasilcov, născut din părinţi binecredincioşi şi crescut în dreapta credinţă. A fost dat de părinţii săi la învăţătura dumnezeieştilor cărţi, pe care le-a învăţat repede, încât toţi se mirau de buna înţelegere a copilului. El cerceta biserica Domnului la rugăciune în toate zilele şi asculta cu toată luarea aminte ce se citea şi se cânta într-însa. Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care se jucau nu se amesteca, ci se îngreţoşa de jucăriile lor. Părinţii lui s-au mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viaţa aceasta pământească, pe calea credincioşilor celor ce trec spre răsăritul cerului şi a lăsat lângă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care, împreună cu anii, creştea şi cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veşnic. El, povăţuindu-se de Dânsul şi văzând sfârşitul vieţii celei vremelnice a tatălui său, a început mai mult a se gândi pentru veşnica sa viaţă cea nesfârşită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu şi depărtându-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorinţă, adică în ce chip s-ar putea îmbrăca întru mântuire.

În vreme aceea, s-a întâlnit cu nişte străini din Ierusalim, de la care fericitul tânăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mântuitorul lumii S-a ostenit pentru mântuirea noastră şi Şi-a vărsat sângele Său cel scump, a voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu Dânşii pe cale, în ascuns de maica sa. Ea, căutându-l trei zile cu plângere, când a aflat unde s-a dus, a alergat degrabă la Dânsul cu fiul ei cel mai tânăr şi, ajungându-l şi apucându-l foarte mânioasă, îl bătea cu asprime. Aruncându-l la pământ şi călcându-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa şi, ca pe un făcător de rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulţumire.

După aceea, maica sa, milostivindu-se spre Dânsul, l-a lăsat liber şi îl sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la Dânsa. Deci, fericitul, întorcându-se la nevoinţa sa cea dintâi, se ducea la biserica lui Dumnezeu în toate zilele. Şi, văzând că de multe ori nu se făcea în biserică dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să gătească nişte pâini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Şi a început a cumpăra grâu, a-l măcina singur cu mâinile sale, a coace prescuri şi a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deşi îi dădea cineva ceva preţ, el împărţea acel preţ la săraci.

Aşa lucrând, a petrecut doi ani şi mai mult. Dar copiii de vârsta lui îl batjocoreau pentru un lucru ca acela şi îl ocărau, îndemnându-i la aceasta vrăjmaşul cel sufletesc, care pornise şi pe maica sa asupra lui. Şi îi zicea mama sa: „Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru că aduci ocară asupra neamului tău!” Iar fericitul copil îi răspunse cu smerenie: „Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur S-a smerit pe Sine pentru noi, Dându-ne chip ca şi noi să ne smerim pentru Dânsul şi singur a prefăcut Trupul Său în pâinea cea gătită la Cina cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să găteşti nişte pâine ca aceasta, din care are să se săvârşească marea taină a prefacerii în Trupul lui Hristos”?

Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înţelepciunea copilului şi de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmaşul nu înceta de a o îndemna la oprirea copilului de la o smerenie şi osteneală ca aceea. Căci, după trecerea unui an, văzându-l maica sa făcând iar prescuri şi înnegrit de dogoarea cuptorului, a început a-l opri, uneori cu cuvinte blânde, alteori cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar fericitul tânăr, neştiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieşit în taină din casa sa şi s-a dus în altă cetate, începând a locui la un preot şi a-şi lucra după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergând în cetatea aceea şi găsindu-l în casa preotului, l-a apucat şi, bătându-l, îl ducea în cetatea sa. Aici, dregătorul cetăţii, văzându-l că este copil smerit, umblând totdeauna la biserică cu credinţă şi slujind cu osârdie, i-a dat să poarte o haină luminoasă, dar el, purtând-o puţin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a dat o altă haină şi mai bună ca cea dintâi, dar el, dezbrăcând-o şi pe aceea, a dat-o săracilor. Şi aşa a făcut de multe ori.

După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar şi i-a zis să-i facă un lănţişor de fier, cu care şi-a încins mijlocul gol, şi, umblând aşa, fierul fiind strâns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca fericitul să slujească la dregătorul cetăţii, înaintea oamenilor cinstiţi care şedeau la masă. Pe când se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui privea cu dinadinsul la el; dar, neputând a se ascunde, a văzut pe cămaşa lui sânge şi, voind mai cu adevărat să ştie de unde este acesta, a văzut fierul la mijlocul lui şi a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea, aprinzându-se cu mânie asupra lui, a rupt cămaşa de pe el şi, bătându-l, a luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca şi cum nici un rău nu i s-a făcut, s-a îmbrăcat şi, mergând, slujea cu toată liniştea înaintea dregătorului şi a celor ce erau cu Dânsul.

Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului: Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Şi iarăşi: Maica Mea şi fraţii Mei aceştia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac. Deci, pătrunzându-se de aceste cuvinte, a ieşit din casă, tăinuindu-se de maica sa, şi s-a dus în cetatea Kievului. Ajungând aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în peşteră viaţă bisericească, şi a mers la cuviosul stareţ, pe care văzându-l, i s-a închinat lui şi l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.

Iar Cuviosul Antonie a zis către Dânsul: „O, fiule, vezi peştera aceasta mâhnicioasă şi strâmtă? Tu nu vei putea suferi strâmtoarea în locul acesta”. Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilinţă: „Să ştii, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate, m-a adus la sfinţia ta, voind ca prin tine să mă mântuiesc. De aceea, câte îmi vei porunci să fac, voi face”. Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu dragoste şi, binecuvântându-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era preot şi monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, având atunci douăzeci şi trei de ani. Şi aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.

Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie Sfânta rânduială monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu şi stareţului său, Antonie, purtătorul de Dumnezeu, Dându-se la osteneli mari, ca cel ce cu adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopţile, preamărind pe Dumnezeu şi lepădând greutatea somnului. Şi în toate zilele se obosea pe sine cu înfrânarea şi cu postul, lucrând cu mâinile sale, încât se minunau Cuviosul Antonie şi fericitul Nicon, de obiceiul cel aţât de bun în tinereţile lui, de smerenie, de priveghere şi de osteneală; şi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar şi în cele dimprejur şi, dacă nu l-a găsit, a plâns cu amar ca după un mort. Apoi, după multă vreme, aflând că este călugărit în Kiev, la peştera Cuviosului Antonie, s-a dus acolo şi, rugându-se de cuviosul stareţ să iasă la Dânsa din peşteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrând în peşteră şi spunându-i de Dânsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se tăinuiască de maica sa. Şi abia fiind îndemnat de stareţ, l-a ascultat pe el şi a ieşit la Dânsa.

Iar maica sa, văzându-l schimbat în rânduiala monahicească şi uscat la faţă de multă înfrânare şi osteneală, a căzut pe grumajii lui şi a plâns cu amar, îndemnându-l şi zicându-i: „Vino, fiule, în casa mea şi ceea ce-ţi este de folos spre mântuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar când mă voi duce din viaţa aceasta, vei da trupul meu mormântului şi atunci te vei întoarce în această peşteră, pentru că nu pot să vieţuiesc fără să te văd”.

Atunci fericitul a zis către Dânsa: „O, maică, rămâi şi tu aici în Kiev să te călugăreşti într-o mănăstire de femei şi astfel vei putea să mă vezi, venind aici. Şi, mai bine, îţi vei câştiga mântuirea şi vei vedea faţa lui Dumnezeu în viaţa veşnică”. Iar maica sa nu voia nici să audă despre aceasta. Atunci fericitul, intrând în peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu osârdie pentru mântuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea plăcutului Său. Căci, după câteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis: „Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis şi de acum nu mă voi mai întoarce înapoi, că aşa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de aici şi, tunzându-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată, din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puţină vreme!” Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul şi, mergând, i-a spus Cuviosului stareţ Antonie.

Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei sale şi, ieşind la ea, a învăţat-o mult pentru folosul sufletului şi a dus-o în mănăstirea cea de femei a Sfântului Nicolae, unde s-a tuns. Şi, vieţuind cu dumnezeiască plăcere mulţi ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie, lepădând desăvârşit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai mari osteneli în râvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareţ Antonie şi cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruinţă asupra duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul şi cu rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvântului Său: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Fericitul Nicon, ducându-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la osebită nevoinţă, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin voinţa Domnului şi după dorinţa Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot şi în toate zilele săvârşea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece fraţi adunaţi în peşteră pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal şi, săpându-şi peşteră, a început a vieţui acolo.

Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rânduiala preoţiei, a rămas în peştera cea dintâi cu fericitul egumen Varlaam, şi a făcut cu el deasupra peşterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraţilor la rugăciunea de obşte. El întrecea pe toţi cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea, cu trezvia şi cu lucrul mâinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea şi cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din pădure. Uneori, odihnindu-se fraţii noaptea, lua grâul împărţit lor, cel câştigat cu munca mâinilor lor, şi măcina partea fiecăruia şi o punea la locul ei. Şi astfel, în toate nopţile priveghea la rugăciune.

Uneori, fiind în acea parte tăuni şi ţânţari mulţi, ieşea noaptea deasupra peşterii şi, dezgolindu-şi trupul până la brâu, şedea torcând lână cu mâinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulţimea tăunilor şi a ţânţarilor, tot trupul lui se făcea roşu de sânge, iar el petrecea nemişcat, nesculându-se din locul acela, până ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se afla înaintea tuturor în biserică, stând la locul său nedepărtat, nici tulburându-se cu mintea; iar după ce săvârşea obişnuita rugăciune, ieşea din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toţi îl iubeau şi îl aveau ca pe un părinte, minunându-se mai ales de smerenia şi de răbdarea lui.

După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraţilor din peşteră, a fost scos de voievodul Izaslav şi pus egumen în mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voinţa şi după dorinţa tuturor fraţilor, Cuviosul Antonie, chemând pe Sfântul Teodosie, l-a binecuvântat la egumenie, fiind atunci în peşteră numai douăzeci de fraţi. Vrednicul de laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deşi luase dregătoria egumeniei, totuşi nu şi-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate dându-se pe el însuşi pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se înaintea tuturor, în biserică aflându-se înainte de toţi şi ieşind în urma tuturor. De atunci înflorea şi se înmulţea locul acela, cu rugăciunile cele plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce zice: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi. Acolo veniseră, pe lângă el, mulţi fraţi în peşteră, care, având sămânţa darului aruncată în pământ bun, aducea rod însutit. Şi în puţină vreme a adunat o sută de fraţi, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune şi făceau multe roade vrednice de pocăinţă.

Deci, văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraţilor creşte, că locul este strâmt, că peştera pentru viaţa liniştită şi biserica pentru rugăciune sunt mici şi neîncăpătoare, a căutat un loc frumos pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peşteră, şi a început a avea sârguinţă, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvântarea Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn Izaslav, în puţină vreme a zidit acolo, ajutându-i Dumnezeu, o biserică mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi a făcut chilii multe şi a îngrădit mănăstirea, mutându-se cu fraţii din peşteră în locul acela. Şi i-a dat lui Dumnezeu de ştia rânduiala studiţilor, pe care fericitul Efrem scopitul, cercetând atunci acele sfinte locuri, a scris-o şi a adus-o la el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa, Pecersca, a le rândui pe toate după tipicul Sfântului locaş al studiţilor. După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ţine acea desăvârşită rânduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea Pecersca şi cinstind-o pe ea cu întâietatea.

Cuviosul Teodosie, povăţuind pe ucenicii săi la adevărata pocăinţă, avea obiceiul ca în toate nopţile să cerceteze chiliile tuturor, vrând să ştie viaţa şi osârdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Când auzea pe cineva făcând rugăciune, atunci, bucurându-se, preamărea pentru Dânsul pe Dumnezeu; iar de auzea cândva vorbind doi sau trei împreună adunaţi după rugăciunea Pavecerniţei, atunci, lovind cu mâna în uşă, plecă tulburat, arătându-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia nu-i certa îndată, ci de departe îi învăţa pilde. Deci, de era cineva din fraţi smerit cu inima, acela, îndată cunoscându-şi vina sa, cerea iertare; iar de era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcându-se el curat, până ce Cuviosul îl certa şi îi dădea canon.

Astfel, pe toţi îi învăţa să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească după rugăciunea Pavecerniţei, nici să umble din chilie în chilie, ci să se roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mâinile să lucreze în toate zilele, având pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pământ oameni cu viaţa asemenea cu a îngerilor, şi Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul, în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor bune, ca unul din cei mari luminători cereşti, precum însuşi s-a arătat şi cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.

Sofronie, egumenul mănăstirii Sfântului Arhanghel Mihail, mergea odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă şi a văzut o lumină foarte strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirându-se, slăvea pe Dumnezeu, zicând: „O, cât este de mare bunătatea Ta, Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest Sfânt locaş, care îşi luminează astfel mănăstirea sa”. Aceeaşi lumină au văzut-o şi alţii, de multe ori şi o spuneau la toţi, încât au auzit voievodul şi boierii şi socoteau acea lumină, faptele vieţii celei bune a începătorului acelui Sfânt locaş.

Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav, iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ţinea scaunul în Kiev şi, adeseori mergea la el şi se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă mănăstirii, ca după mâncarea prânzului să nu deschidă poarta nimănui, ca să nu intre nimeni în mănăstire până ce va sosi vremea rugăciunii celei de seară. Această rânduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească fraţii puţin, pentru rugăciunile cele de noapte şi pentru cântarea Utreniei.

Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn, Izaslav, cu puţine slugi şi, descălecând
de pe cal, niciodată intrând călare în mănăstire, s-a apropiat de poartă şi, bătând, poruncea să-i deschidă
poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca egumenului este să nu deschidă poarta
nimănui, până ce va fi vremea de Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să ştie cine
este, zicând: „Iată, eu sunt, numai mie să-mi deschizi!” Portarul, neştiind că este voievodul, îi răspunse: „Îţi spun că am poruncă de la egumen, că măcar de ar fi şi voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi, aşteaptă puţin până ce va fi vremea de Vecernie”. Iar el i-a zis: „Eu sunt voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?”

Deci, portarul, căutând să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul şi i-a spus, iar voievodul stătea înaintea porţii şi aştepta. Apoi, ieşind cuviosul şi văzând pe voievod, s-a închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: „O, părinte, cât de mare este îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni şi voievodul să nu-l lase să intre!” Iar cuviosul i-a răspuns: „Pentru aceasta s-a făcut, bunule stăpân, ca în vremea de după amiază să se odihnească fraţii puţin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sârguinţa ta mişcată de Dumnezeu către PreaSfânta Stăpână Născătoare de Dumnezeu este bună şi spre sporirea sufletului tău şi noi ne bucurăm foarte de venirea ta”.

Atunci au mers în biserică şi, făcând Cuviosul rugăciune, iubitorul de Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieşeau din gura lui şi, câştigând mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfântul, avându-l şi ascultându-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinţi părinţi. Dar Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mândrea pentru aceasta că voievodul şi boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai mult cu smerenie, spre învăţătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se, atunci mai mult se ostenea cu mâinile sale în toate zilele şi poruncea cu lucrul, iar nu cu cuvântul. Adeseori intra în pitărie şi, fiind chiar egumen, slujea cu cei ce coceau pâine, frământând aluatul şi făcând pâine, neascunzându-şi deloc talantul puterii trupeşti. Astfel îi înveselea cu duhul, mângâindu-i şi îmbărbătându-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul lor.

Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie şi a venit la Cuviosul chelarul, cu numele Teodor, spunându-i că nu este cine să aducă apă. Atunci, sculându-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puţ. Dar unul din fraţi, văzându-l ostenindu-se, s-a dus degrabă şi a spus celorlalţi, iar ei, alergând cu sârguinţă, au adus apă destulă.

Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuinţa fierturii, acelaşi chelar a venit la Cuviosul, zicându-i: „Porunceşte, părinte, cuiva din fraţii cei fără de lucru, ca, mergând, să pregătească lemne pentru trebuinţă”. Cuviosul i-a răspuns: „Iată, eu sunt fără de lucru! Voi merge eu!” Atunci era vremea prânzului. Deci, fericitul a poruncit fraţilor să meargă la masă; iar el, luând toporul, a început să taie lemne. Fraţii, ieşind după masă, au văzut pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele şi au tăiat atâtea lemne, încât le erau destule pentru multe zile.

Când fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul şi apoi se dusese din peşteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori, fericitul Nicon, cosând cărţi – căci era meşter la lucrul legătoriei -, el îi torcea sfoară pentru trebuinţa lui. Astfel era smerenia şi bunătatea acestui bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lângă acestea şi haina pe care o purta ca egumen era smerită şi simplă. Căci purta pe trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era pe el.

Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuinţă oarecare la iubitorul de Hristos domn Izaslav şi, cetatea fiind departe, a zăbovit până seara. Vrând el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în căruţă la mănăstire. Dar când mergea pe cale a văzut vizitiul că este îmbrăcat cu haină proastă şi nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis: „Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruţă”. Cuviosul, îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal şi astfel ducea pe vizitiu culcat în căruţă. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos şi când ostenea încăleca iarăşi. Luminându-se de ziuă au început boierii a merge la voievod şi, cunoscând de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai şi i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: „Iată, acum este ziuă; scoală-te şi încalecă pe calul tău!”

Văzând vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimântat, cutremurându-se şi sculându-se, a încălecat pe cal. Şezând Cuviosul în căruţă, mai mult i se închinau cei ce-l întâmpinau, iar vizitiului care-l ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieşit înaintea lui toţi fraţii de i s-au închinat până la pământ. Atunci sluga şi mai mult s-a înspăimântat, gândind: „Cine este acesta, că toţi se închină lui?” Deci, Cuviosul, luându-l de mână, l-a dus în trapeză şi a poruncit să-i dea de mâncare şi de băut şi, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe urmă fraţilor singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învăţând în toate zilele pe fraţi să nu se înalţe întru nimic, că monahul trebuie să fie smerit şi să se facă mai mic decât toţi.

Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăţa pe ucenicii săi, ca în tot lucrul să ia mai întâi binecuvântare de la mai marele lor, că cel ce seamănă lucrurile sale întru binecuvântare, în dulceaţă va secera rodurile dintr-ânsele! Puterea acestei învăţături o arăta el astfel: Când veneau la Dânsul dreptcredincioşii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca învăţătură, le punea înaintea lor bucate mănăstireşti, pâine şi linte. Venind odată voievodul Izaslav şi gustând bucate de acelea a zis către cuvios: „Iată, precum ştii, părinte, casa mea este plină de toate bunătăţile lumii acesteia, dar niciodată n-am mâncat cu aşa dulceaţă ca acum, deşi sunt de multe feluri şi de preţ mare, totuşi nu sunt aşa dulci ca aceste bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceaţă în bucatele voastre?” Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns: „De voieşti, bunule stăpân, să ştii acestea, ascultă-mă şi-ţi voi spune. La noi, când fraţii vor să fiarbă bucate sau să coacă pâine, au rânduiala aceasta: mai întâi merge fratele cel ce slujeşte la egumen şi ia binecuvântare de la Dânsul. Apoi, închinându-se înaintea Sfântului Altar de trei ori până la pământ, aprinde lumânarea din Sfântul Altar şi cu ea aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, când vor să toarne apă în căldare, zice cel ce slujeşte către cel mai mare: „Binecuvintează, părinte!” Iar el răspunde: „Dumnezeu să te binecuvinteze, frate”. Şi aşa, tot lucrul lor se face cu binecuvântare; pentru aceasta se preface în dulceaţă. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cârtind, certându-se, şi pârându-se unul pe altul; ba încă de multe ori sunt bătuţi şi de cei mari, aşa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în dulceaţă”. Auzind voievodul acestea, a răspuns: „Cu adevărat, părinte, aşa este precum grăieşti”.

De se întâmpla Cuviosului cândva, să audă că în mănăstirea sa s-a făcut un lucru fără binecuvântare şi din neascultare, atunci numea lucrul acela partea vrăjmaşului şi niciodată nu dădea voie ca binecuvântata lui turmă să guste din vreo mâncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în apă, ori în foc. Astfel s-a întâmplat la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui Sfânt. Când ieşea Cuviosul cu fraţii, i-au adus lui de la nişte dreptcredincioşi pâini foarte frumoase, pe care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea fraţilor. Iar chelarul, neascultând, s-a gândit în sine că a doua zi, venind toţi fraţii, le va pune înainte aceste pâini; iar acum cei ce au rămas să mănânce pâinea mănăstirii, lucru pe care l-a şi făcut.

A doua zi, Cuviosul şi toţi fraţii, mergând la masă şi văzând acele pâini tăiate şi puse pe masă, a chemat chelarul şi l-a întrebat: „De unde sunt aceste pâini?” Iar el a răspuns: „Sunt aduse de ieri, dar nu le-am dat la masă, de vreme ce erau fraţi puţini şi m-am gândit ca astăzi să le pun înaintea tuturor”. Iar Cuviosul i-a zis: „Mai bine era să nu te îngrijeşti de ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care pururea Se îngrijeşte de noi, ne-ar fi dat cele de trebuinţă, ba şi de mai mari S-ar fi îngrijit”. Apoi a poruncit să adune acele bucăţi de pâine în coşniţă şi să le arunce în râu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu ascultase şi care făcea şi alte neascultări.

Văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru mâine şi câştigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinţei lor, învăţa cu dinadinsul pe fraţii săi la fapta bună a necâştigării, ca în singur Dumnezeu să se îmbogăţească cu credinţă şi cu nădejde, iar nu să nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla prin chilii şi de afla la cineva ceva mâncare, haine mai mult decât cele rânduite, sau ceva din averea deşartă, pe acelea le lua şi le arunca ca pe o parte a vrăjmaşului şi a neascultării.

Şi aşa îi sfătuia pe ei: „Nu se cuvine nouă, fraţilor, fiind monahi şi lepăDându-ne de cele lumeşti, să luăm avere în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu, ţinând comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Şi iarăşi: Nebunule, în această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea, fraţilor, să fim îndestulaţi cu haina noastră cea de nevoie şi cu hrana cea pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca astfel, cu toată osârdia şi cu tot gândul să aducem rugăciune curată lui Dumnezeu”. Cu aceste îndemnări îi învăţa pe ei Cuviosul, cu toate blândeţile şi cu lacrimi, pentru că era milostiv, blând, nemânios şi avea milă către toţi. Şi de se slăbea cu inima cineva din necâştigătoarea lui turmă şi se ducea din mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă şi mâhnire pentru el şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărţise din turmă şi nu înceta rugăciunea până ce nu se întorcea cel dus.

Şi era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire şi când se întorcea; atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, şi zicea: „Nu-l va lăsa pe el Dumnezeu să se sfârşească afară din această mănăstire. Deşi se duce de la noi, însă el îşi va lua sfârşitul vieţii tot în această mănăstire”. Şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după multe ieşiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugând pe Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a primit ca pe o oaie care venise din rătăcire şi l-a rânduit în turma sa. Atunci fratele, aducând puţină avere pe care o câştigase lucrând, căci era lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: „De voieşti să fii monah desăvârşit, atunci vei lua aceasta şi o vei arunca în cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!” Deci, el, care se căia cu adevărat, adunându-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului şi, aruncându-le în cuptor, le-a ars. De atunci el vieţuia în mănăstire, petrecând restul zilelor sale în pocăinţă şi a adormit acolo în pace, după proorocia Cuviosului.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa şi a zidit într-însa o biserică a Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan. Acolo a poruncit să petreacă săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, cărora le dădea cele de trebuinţă din mănăstire şi din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de acestea, în toate Sâmbetele trimitea un car cu pâini la cei ce erau în temniţe şi în lanţuri.

Şi nu numai spre cei nevoiaşi era milostiv Cuviosul părintele nostru Teodosie, ci şi spre cei ce făceau strâmbătate mănăstirii lui. Odată, au adus la el pe nişte tâlhari prinşi în satul mănăstiresc, care merseră să fure. Cuviosul, văzându-i pe ei legaţi şi în necaz, i s-a făcut jale şi, lăcrimând, a poruncit să-i dezlege şi să le dea să mănânce şi să bea. Apoi i-a învăţat să nu facă nimănui strâmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulaţi. Dându-le cele de trebuinţă, i-a iertat şi i-a eliberat în pace. Drept aceea, Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de jefuire tâlhărească şi de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.

Înmulţindu-se numărul fraţilor, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Şi a început a lucra el însuşi şi cu fraţii, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă, mănăstirea fiind dezgrădită şi nepăzită, au venit la ei tâlharii, zicând că averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au auzit un glas care cânta înăuntru. Iar ei, socotind că fraţii fac rugăciunile Pavecerniţei, s-au dus, zăbovind puţin în pădurea cea deasă. După aceea, socotind că au sfârşit cântarea, au mers iarăşi la biserică, dar au auzit din nou acelaşi glas şi au văzut-o lumină preaminunată în biserică, din care ieşea un miros plăcut, pentru că îngerii cântau într-însa. Iar ei, socotind că fraţii săvârşeau cântarea de miezul nopţii, iarăşi s-au dus şi aşteptau până ce vor sfârşi cântarea, ca apoi, intrând în biserică, să ia toate cele ce erau într-însa. Şi astfel, venind de mai multe ori, au auzit acelaşi glas îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cântare a Utreniei, şi, după obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.

Tâlharii, auzind aceasta, s-au dus puţin în pădure şi se sfătuiau: „Ce să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum, când se vor aduna toţi în biserică, noi să mergem şi, apucându-i pe toţi de la uşă, îi vom omorî şi vom lua averea lor”. Deci, zăbovind puţin până ce fraţii s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povăţuitorul lor, şi au început a cânta psalmii Utreniei, atunci tâlharii au năvălit spre biserică. Dar, deodată au văzut o minune înfricoşătoare, că biserica a fost luată de pe pământ cu cei ce erau într-însa şi s-a suit în văzduh, încât nu le era cu putinţă a săgeta într-însa. Iar ei, văzând minunea aceea, s-au temut foarte şi, tremurând, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au făgăduit să nu mai facă tâlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul Teodosie cu alţi trei tovarăşi, s-a căit de aceea şi i-au mărturisit cele ce se făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a şi mântuit de la o moarte ca aceea. Apoi, învăţându-i pe ei pentru mântuirea sufletului, i-a eliberat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Cuviosului.

Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în mănăstirea lui pentru aceeaşi biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu din cer şi stând singură în văzduh sub acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a întâmplat unuia din boierii iubitorului de Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un cîmp, departe ca de cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, şi, deodată, a văzut de departe o biserică stând sub nori şi, spăimântându-se, a alergat cu slugile sale, vrând să ştie, care este acea biserică? Dar când a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorât şi a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătând în poartă şi deschizându-i portarul, a intrat şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi dând din averea sa pentru rânduiala mănăstirii şi pentru împodobirea bisericii celei păzite de Dumnezeu.

Şi nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci şi pentru moşiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinşi nişte tâlhari, pe care, legându-i, îi duceau în cetate la judecătorul, şi li s-a întâmplat a trece pe lângă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din cel legaţi, clătinând cu capul spre satul acela, zicea: „Într-o noapte am venit în acest sat, ca să furăm şi să apucăm toate cele ce sunt întrânsul, dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem nicidecum”. Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moşiile mănăstireşti cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre Dânsul. El în toate nopţile, făcând rugăciune, înconjura mănăstirea sa, şi cu aceea, ca şi cu un zid tare o îngrădea, cum şi toate cele stăpânite de Dânsul. Acest cuvios, ţinând egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde spre Dumnezeu şi spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea mănăstirii şi pentru înfrumuseţarea bisericii.

Un boier al voievodului Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din Sfântul Botez numit Clement, mergând cu voievodul său la război, a făgăduit: „De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al Pecerscăi doi talanţi de aur şi voi face o coroană de aur.” Sosind războiul, mulţi din amândouă părţile au căzut. Mai pe urmă vrăjmaşul a fost biruit şi acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitând ceea ce a făgăduit. După câteva zile, pe când dormea la amiază, a auzit un glas înfricoşat, chemându-l pe nume: „Clemente!” Iar el, deşteptându-se, a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era în mănăstirea Cuviosului Teodosie şi a auzit glas venind de la Dânsa: „Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă, iată, acum îţi zic să te sârguieşti a-ţi împlini făgăduinţa ta!” Şi îndată icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cât făgăduise şi de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în Mănăstirea Pecersca, Dându-le Cuviosului Teodosie.

După câteva zile, acel boier s-a gândit să dea o Evanghelie tot pentru acea mănăstire. Dar, mergând la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfânta Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrând ei să şadă, nearătând boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: „Frate Clemente, scoate mai întâi Sfânta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o ai sub haina ta, şi atunci vom şedea”. Auzind aceasta, boierul s-a înspăimântat de vederea de mai înainte a Cuviosului – căci nimeni nu-i spusese de aceasta, şi îndată, scoţând Sfânta Evanghelie, a dat-o în mâinile Cuviosului. Atunci, şezând, s-a îndulcit de duhovniceşti vorbiri cu Dânsul şi s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.

Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu şi împlinirea lipsei în mănăstirea lui, Cuviosul Teodosie le-a încredinţat cu multe minuni, după cum a spus un monah, anume Ilarion, care în toate zilele şi nopţile a scris cărţi în chilia Cuviosului Teodosie, pe când el cânta încet Psaltirea şi cu mâinile torcea lână sau lucra altceva.

Într-o seară, pe când ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunând Cuviosului: „Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la masa fraţilor şi alte trebuinţe”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Precum vezi, acum este seară şi ziua de mâine este departe; de aceea mergi şi aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi şi ne va milui precum va voi!” Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculându-se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-şi cânte după obicei pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrând lucrul său şi, iată, a venit iarăşi iconomul, spunându-i tot aceeaşi. Iar Cuviosul i-a zis: „Nu ţi-am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineaţă, mergând în cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuinţă fraţilor. Pe urmă, Dumnezeu făcându-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios este Cel ce a zis: „Să nu vă îngrijiţi de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi Dumnezeu cu darul Său”.

Ieşind iconomul, a intrat un tânăr luminos în haină ostăşească şi, închinându-se, a pus pe masă un taler de aur şi îndată a ieşit afară, fără a zice ceva. Iar Cuviosul, sculându-se, a luat aurul şi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I. Apoi, a doua zi, chemând pe portar, l-a întrebat: „A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?” Iar portarul i-a zis: „Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am închis poarta”. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom i-a dat talerul de aur, zicându-i: „Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de trebuinţă fraţilor? Deci, ia-ţi aurul şi mergi de cumpără cele de trebuinţă”. Iconomul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a căzut şi i s-a închinat, cerând iertare. Iar Cuviosul îl învăţa: „Frate, să nu te deznădăjduieşti niciodată, ci să te întăreşti în credinţă şi aruncă toată grija ta spre Domnul, că Acela se îngrijeşte de noi, precum voieşti. Deci, să faci astăzi fraţilor ospăţ, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, şi, când ne lipsim vreodată, Dumnezeu iarăşi se îngrijeşte de noi, precum s-a şi făcut”.

Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor, spunându-i: „Astăzi nu am ce să pun înaintea fraţilor la masă”. Răspuns-a lui Cuviosul: „Mergi de aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, că Acela Se îngrijeşte de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grâu şi, amestecându-l cu miere, vei pune fraţilor la masă. Însă să nădăjduim spre Dumnezeu, Care în pustie a dat pâine popoarelor celor nesupuse. Acela şi nouă azi este puternic să ne dea hrană”.

Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu neîncetat. Şi iată, Ioan, cel întâi între boierii voievodului Izaslav, după voinţa lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pâine, peşte, linte, grâu şi miere, trimiţându-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul, văzându-le, a preamărit pe Dumnezeu şi a zis chelarului: „Vezi, frate Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre Dânsul cu toată inima! Mergi de fă ospăţ fraţilor pentru astăzi, căci aceasta este cercetarea lui Dumnezeu”. Aşa sau veselit Cuviosul şi fraţii la masă cu veselie duhovnicească, mulţumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de minuni în locaşul lui, cu rugăciunile Cuviosului.

Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate, cerând vin spre slujirea dumnezeieştii Liturghii. Şi îndată, Cuviosul, chemând pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu vin. Iar el a răspuns: „Puţin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!” Iar Cuviosul i-a zis: „Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se va îngriji Dumnezeu!” Iconomul, ducându-se, n-a ascultat porunca Sfântului şi a turnat preotului puţin vin în vas, oprind numai pentru a doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luându-l, l-a arătat Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom, i-a zis: „Au nu ţi-am spus să-i dai tot vinul şi pentru ziua de mâine să nu te îngrijeşti? Pentru că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mâine; ci încă şi acum ne va da nouă vin destul!” Şi aşa, iconomul, mergând, a dat tot vinul preotului şi l-a eliberat pe el.

Deci, pe când era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei care cu buţi pline de vin, de la o mare jupâneasă din casa iubitorului de Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, minunându-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a zis: „Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul”, precum s-a şi întâmplat.

Acelaşi iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia. Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în biserică, s-a gândit iconomul bisericii ca din seminţele pământului să stoarcă ulei şi de acela să toarne în candele şi să le aprindă. De aceea, întrebând pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a făcut aşa, precum s-a gândit. Dar când voia să toarne uleiul acela în candele, a văzut un şoarece mort căzut în el.

Atunci, degrabă mergând, a spus Cuviosului, zicând: „Cu toate că am acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuşi nu ştiu pe unde a intrat un şoarece şi s-a înecat acolo”. Iar Cuviosul, cunoscând că cu dumnezeiasca purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: „Se cade nouă, frate, să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de trebuinţă, iar, necrezând, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi de varsă uleiul acela pe pământ şi aşteaptă puţin, rugându-ne lui Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul”. Apoi, iconomul, ascultând porunca şi Cuviosul rugându-se, când era ceasul de Vecernie, unul din cei bogaţi a adus un vas foarte mare plin cu untdelemn, pe care văzându-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că aşa degrabă a auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate şi încă a mai rămas untdelemn destul. Şi astfel, au făcut a doua zi praznic luminat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, se împlinea lipsa, a fost şi aceasta: Iubitorul de Hristos domn Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire până la vremea cântării Vecerniei. Şi, iată, deodată, Dumnezeu voind aşa, o ploaie mare a căzut. Iar Cuviosul, văzând o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul şi i-a poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis: „Părinte, nu am must de băut pentru voievod şi pentru cei ce sunt cu ei”. Iar Cuviosul i-a zis: „Oare nici cât de puţin nu ai?” Răspuns-a chelarul: „Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură, încât şi vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deşert şi l-am pus cu vana în jos”. Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu după numele său, i-a zis: „Iată, mergi după cuvântul meu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, şi vei afla mied în vasul acela”. Iar el, crezând, a mers după cuvântul Cuviosului şi a aflat vasul aşezat drept şi plin de mied. Văzând el aceasta şi înfricoşîndu-se, degrabă a mers şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Şi i-a zis Cuviosul: „Taci, fiule, şi nu spune nimănui de aceea, ci iute du-te şi adu voievodului şi celor cu el cât va fi de trebuinţă; încă şi fraţilor să dai dintr-acela, pentru că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu!” După aceasta, încetând ploaia, voievodul s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atâta binecuvântare, încât multă vreme fraţii s-au îndestulat cu acea băutură.

Odată a venit la acelaşi cuvios mai-marele pitarilor şi i-a spus: „Nu am făină din care să fac pâini fraţilor”. Răspuns-a Cuviosul: „Mergi şi caută în hambar, doar vei afla în el cumva puţină făină, până ce iarăşi Dumnezeu Se va îngriji de noi”. Iar el a zis către Cuviosul: „Adevărul îţi spun, părinte, că eu singur am şters racla şi nu mai este nimic în ea, decât într-un unghi puţine tărâţe, ca trei sau patru pumni”. Cuviosul i-a zis: „Să mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu făină şi dintr-acele puţine tărâţe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei văduve, căreia i-a înmulţit făina, dintr-un pumn ce avea, încât s-a hrănit aceea cu fiul ei în vreme de foamete, până ce s-a făcut îndestulare. Pentru că acum este tot acelaşi Dumnezeu, Care este puternic şi Care asemenea poate să ne facă şi nouă din puţin mult; deci, mergi şi caută, doar va fi binecuvântarea lui Dumnezeu la locul acela”. Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a dus. Şi cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală, fiind plină de făină, încât se vărsa pe pământ pe deasupra. Şi îndată s-a înspăimântat, văzând acea preaslăvită minune şi, întorcându-se, a spus Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: „Mergi, frate, şi nu spune nimănui de aceasta şi să faci pâine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile cuvioşilor fraţilor noştri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa”.

Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeieşti, Cuviosul părintele nostru Teodosie mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, şi în toate nopţile petrecea fără de somn, plecându-şi genunchii până la pământ. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergând mai înainte de cântarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvântare, îl auzeau totdeauna rugându-se şi plângând mult şi, adeseori, bătându-se cu capul de pământ, iar când Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcându-se că doarme, până ce bătea de trei ori cel ce zicea: „Binecuvintează, părinte”. Atunci el, deşteptându-se ca din somn, răspundea: „Dumnezeu să te binecuvinteze”. Apoi, mai înainte de toţi se afla în biserică, şi aşa făcea în toate nopţile.

Afară de aceasta el se nevoia şi cu alte feluri de osteneli în vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcând pe coastele sale, şi, când voia să se odihnească pentru neputinţa trupească, după cântarea Pavecerniţei, atunci, şezând, dormea puţin şi îndată, după aceea pleca la cântarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut niciodată turnându-şi apă pe trupul său, ci îşi spăla numai mâinile şi faţa. Iar când fraţii aveau ospăţ, el mânca pâine uscată, verdeţuri fierte fără unsoare şi bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mâhnit, ci totdeauna avea faţa veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care întărea inima lui.

În toţi anii, la postul Sfintelor Paşti, se ducea Sfântul Teodosie în peşteră, unde s-a pus după aceea şi cinstitul lui trup. Acolo se închina singur, până ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea noaptea, neştiut de nimeni, la un sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă peşteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera cea dintâi. Şi aşa ieşea la fraţi în vinerea aceea, încât toţi socoteau, că acolo a petrecut el toate zilele postului.

Multe necazuri şi năluciri îi făceau cuviosului în peşteră duhurile cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruinţa lor, încât nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peşteră aşa de întunecoasă, netemându-se de mulţimea stăpâniilor întunericului, ci stătea cu tărie ca un bun ostaş al lui Hristos. Cu rugăciunea şi cu postul i-a gonit de la sine şi nu îndrăzneau să se apropie de Dânsul, ci îi făceau năluciri numai de departe.

Odată, după cântarea Pavecerniţei, vrând să se odihnească puţin, iată, aude în peşteră glas de strigare, de la mulţimea diavolilor, ca şi cum unii mergeau în căruţe, alţii băteau în timpane, iar alţii cântau din fluiere. Şi aşa toţi chiuiau, încât se cutremura peştera. Auzind Cuviosul acestea toate, nu se temea, nici nu se înspăimânta, ci însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi sculându-se, a început să cânte Psaltirea şi îndată s-a făcut nevăzut acel cutremur şi chiot. După rugăciune se auzea iar glas de nenumăraţi diavoli. Deci, sculându-se iarăşi Cuviosul, cânta psalmi şi acel glas iar se stingea. Aşa în multe zile şi nopţi îi făceau lui supărare duhurile cele rele, nedându-i pace să se odihnească, până ce, cu darul lui Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvârşit şi a luat putere asupra lor, încât acum şi de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea Cuviosul rugăciune, ci fugeau de Dânsul, lucru care s-a adeverit prin multe minuni.

În casa unde se făcea pâinea pentru hrana fraţilor, diavolii făceau multe supărări, uneori vărsându-le făina, alteori răspândindu-le aluatul cel pus spre facerea pâinii, făcându-le şi alte rele. Atunci, mergând mai marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergând el în casa aceea şi închizând uşa după sine, a petrecut într-însa până la Utrenie, făcând rugăciuni, şi din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nu le-a mai făcut nici o supărare.

Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc, spunându-i: „În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaş de diavoli, care fac multe supărări, nelăsând dobitoacele să mănânce. De multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfinţită, dar fără de nici un folos“. Atunci Cuviosul, întrarmându-se cu rugăciunea şi cu postul, a mers în satul acela şi, fiind seară, a intrat în grajd şi închizând uşa a petrecut acolo, făcând rugăciuni până a doua zi. Din ceasul acela nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nimănui din acel sat nu i-au mai făcut supărare.

Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că vreunul din fraţi avea supărare de nălucirile diavoleşti, pe acela îl învăţa să nu umble din loc în loc, ci să se întrarmeze cu postul şi cu rugăciunea, chemând pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.

Grăia şi aceasta către Dânşii: „Asemenea mi se făcea şi mie la început. Că într-o noapte, pe când cântam în chilie psalmii obişnuiţi, un câine negru stătea înaintea mea, încât nu puteam a mă închina. Stând el mult, am vrut să-l lovesc şi s-a făcut nevăzut. Atunci aţâta frică şi cutremur m-a cuprins, încât voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi ajutat Domnul. Deşteptându-mă puţin din spaimă, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu şi a face adeseori închinăciuni. Şi astfel a fugit de la mine acea frică, încât din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile drăceşti, deşi se arată înaintea ochilor mei.”

Unul din fraţi, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau diavolii în chilie, căci noaptea când mă culcam, venea mulţime de diavoli, care mă apucau de păr şi, călcându-mă, mă trăgeau, iar alţii, ridicându-mi peretele, ziceau: „Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele”. Şi aşa îmi făceau în toate nopţile. Eu, neputând să rabd acestea mai mult, am spus Cuviosului Teodosie şi voiam să mă duc din acel loc în altă chilie. Dar Cuviosul mi-a zis: „Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-ţi facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie în chilia ta. El, văzându-ţi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra lor, încât ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine”. Iar eu iarăşi am zis către Dânsul: „Rogu-mă ţie, părinte, că de acum nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulţimea diavolilor ce locuiesc într-însa”. Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii şi mi-a zis: „Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ţi vor mai face viclenii diavoli şi nici nu-i vei mai vedea”. Eu, crezând, m-am închinat Cuviosului şi am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului Teodosie.

Pe lângă această bărbăţie împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, a adăugat Cuviosul Teodosie şi bărbăţia împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculânduse noaptea în ascuns de toţi, ieşea la evrei şi cu bărbăţie îi dovedea pentru Hristos, ocărându-i şi mustrându-i ca pe nişte lepădători de lege şi îi numea pe ei ucigaşi de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru mărturisirea credinţei cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat următor al Lui; iar mai ales de aceia, de care şi Însuşi Hristos a fost ucis.

Acest viteaz mărturisitor, pe lângă dorinţa aceasta, voia să pătimească şi pentru mărturisirea dreptăţii, precum s-a adeverit astfel: În zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmaşul cel fără de trup, domnul întunericului, între cei trei fraţi după trup, voievozi ai Rusiei, în acest mod: Cei doi fraţi, Svetoslav, voievodul Cernigovului şi Vsevolod, voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătându-l, l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, şi ei înşişi au venit la Kiev şi au trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prânz. Dar, Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: „Nu mi se cade mie a merge la masa nedreptăţii, ca la masa Izabelei!”

Apoi, Vsevolod ducându-se la stăpânirea sa în Pereaslav, iar Svetoslav şezând în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu nedreptate a şezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea celor ce veneau la el la mănăstire, rugându-i pentru aceea ca să-i spună lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris aceasta: „Glasul sângelui fratelui tău celui de un pântece cu tine, strigă către Dumnezeu asupra ta, ca sângele lui Abel asupra lui Cain”. Şi i-a pomenit pe alţi mulţi din cei vechi, nedrepţi, urât ori şi de fraţi gonitori, pentru învăţarea lui.

Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a mâniat foarte, aruncând-o la pământ. Şi de atunci, Cuviosul Teodosie a fost vestit că va fi osândit la surghiun. Pentru aceasta fraţii din mănăstire, fiind în mare mâhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe voievod. Asemenea, venind şi mulţi boieri şi spunându-i de mânia voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, şi-i ziceau: „Iată, voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta”.

Iar Cuviosul, auzind că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul şi a zis: „De aceasta mă bucur, fraţilor, nimic mai fericit nu-mi este în viaţa aceasta, decât a fi izgonit, pentru dreptate, pentru care sunt gata ori la surghiun, ori la moarte”. Şi de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit. Însă, voievodul, deşi se mâniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă Cuviosului nici un rău, ştiindu-l că este drept şi Sfânt; pentru care şi mai mult duşmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca acela în stăpânirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult de fraţi şi de boieri şi înţelegând că nimic nu sporeşte asupra voievodului cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Şi de atunci s-a gândit ca prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpânirea sa fratelui său.

Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înştiinţându-se de schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat şi a trimis la el, rugându-l, oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l, voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu fraţii, ieşind din biserică, l-au întâmpinat cu cinste, închinându-se cu toţii aceluia. Iar voievodul, sărutând pe Cuviosul, i-a zis: „Iată, părinte, nu îndrăzneam să vin la tine, socotind că mâniindu-te asupra mea, nu mă vei primi în mănăstirea ta”. Iar Cuviosul i-a răspuns: „Şi ce sporeşte, bunule stăpân, mânia noastră asupra stăpânirii tale? Dar, se cade nouă a mustra şi a grăi cele spre mântuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe acelea”.

Apoi, intrând în biserică, a făcut rugăciuni şi, după rugăciune, începând a grăi din dumnezeieştile scripturi, îl învăţa mult pentru dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra fratelui său. Şi astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un bărbat ca acesta. Şi de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe ori însuşi Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav, aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de dragostea către fratele său.

Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod şi a văzut pe mulţi înaintea lui, cântând în diferite glasuri de muzici şi toţi veselindu-se. Iar Cuviosul, şezând aproape de voievod şi privind în jos, i-a zis: „Oare aşa va fi şi în veacul cel viitor?” Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puţin şi a poruncit ca îndată să înceteze cântările. De atunci, dacă poruncea cândva acelora să cânte şi auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cânta. De multe ori, când voievodul afla de venirea Cuviosului, ieşea înaintea uşilor casei şi îl întâmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul i-a zis cu bucurie: „Iată, părinte, îţi spun adevărul, că de mi-ar spune cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morţi, nu m-aş bucura aşa precum mă bucur de venirea ta şi nu m-aş teme de acela aşa, ca de cuviosul tău suflet”. Deci, Cuviosul i-a zis: „De este aşa precum grăieşti, apoi să împlineşti cererea mea şi să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău tată i l-a dat”. Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neştiind ce să răspundă; că atât de mult îl aprinsese vrăjmaşul cu mânie asupra fratelui, încât nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele şi nopţile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav.

La ecteniile bisericeşti a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege domn al scaunului Kievului şi frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu şezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de fraţi, a poruncit ca şi pe acesta să-l pomenească, însă mai întâi pe Izaslav, iar pe urmă pe Svetoslav. Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzând o tulburare ca aceea între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte bune şi umplându-se mănăstirea sa cea veche cu fraţi, pe care acum nu-i mai încăpea, a început a purta grijă, rugându-se lui Dumnezeu cu osârdie, ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, şi să zidească o biserică mai mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dumnezeu arăta că este bineprimită rugăciunea lui şi locul spre mutare şi întemeierea bisericii celei mai mari de piatră şi o preamărea cu minuni ca acestea: Un om dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, pe când mergea pe deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă, iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stând înaintea bisericii cu mâinile ridicate spre cer şi rugându-se lui Dumnezeu. Privind el şi minunându-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieşind din vârful bisericii şi făcându-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vârful bisericii celei vechi, iar cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat în mănăstirea Cuviosului Teodosie.

Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un glas de nenumăraţi cântăreţi, iar ei, sculându-se din aşternuturile lor, au ieşit de prin case şi, stând la un loc înalt, priveau de unde se aude acel glas. Şi, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a Pecerscăi şi în lumina aceea au văzut ieşind din biserică o mulţime de monahi, mergând la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, alţii, mergând în urmă, aveau în mâini lumânări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie. Ajungând la locul acela, au făcut cântare şi rugăciuni; după aceea, cântând, s-au întors înapoi şi au intrat în biserica cea veche. Aceasta au văzut-o şi au spus-o mulţi oameni, de vreme ce nici unul din fraţi nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe îngeri ieşind şi intrând.

Când se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru, privind cu sârguinţă şi pe cât putea ajuta şi la lucru. El, purtând haină proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din cei mai mici. Într-o zi, pe când Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica, l-a întâmpinat o văduvă năpăstuită de judecător şi l-a întrebat: „Părinte, rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?” Răspuns-a Cuviosul: „Ce trebuinţă ai cu Dânsul, că este un om păcătos”. Dar femeia i-a zis: „De este păcătos nu ştiu, numai aceasta ştiu că pe mulţi izbăveşte de necaz şi de ispită; pentru aceasta şi eu am venit, rugându-mă să-mi ajute şi mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător”. Cuviosul, înştiinţându-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale şi a zis către Dânsa: „Femeie, mergi la casa ta, iar când va veni egumenul nostru, eu îi voi spune despre tine şi el te va izbăvi de necazul tău!” Auzind femeia aceasta, s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător şi, vorbind pentru Dânsa, a izbăvit-o de tiranie şi i-a dat toate cu câte era năpăstuită de Dânsul.

Cu nişte lucruri ca acestea şi cu altele vrednice cerului a ajutat Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deşi nu a terminat-o desăvârşit, însă după moarte, cu rugăciunile sale cele către Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ştefan, care a luat egumenia după Dânsul, spre a termina lucrul lui desăvârşit.

Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere, a ajuns la sfârşitul vieţii. Şi, ştiindu-şi mai dinainte cea către Dumnezeu ducere a sa şi ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toţi fraţii, nu numai cei ce erau în mănăstire, ci şi cei de pe la moşii sau de la alte trebuinţe şi toţi slujitorii, pe care i-a învăţat să petreacă fiecare în slujba cea încredinţată lui cu toată osârdia şi frica de Dumnezeu şi să se silească toţi a câştiga mântuirea sufletului şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Îi mai învăţa sârguinţa şi starea cea cu frică în biserică, despre dragoste şi supunere, nu numai către cei mai bătrâni, ci şi către cei de o vârstă cu ei. Şi, zicându-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvântat şi i-a eliberat.

Apoi a venit dreptcredinciosul domn Svetoslav spre cercetarea cuviosului, iar el, deschizându-şi gura sa care vărsa dar, a început a-l învăţa despre dreapta credinţă, cum să o păzească şi să aibă grijă de sfintele biserici. Şi pe lângă acestea a zis: „Mă voi ruga Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credinţă a ta, ca să-ţi dea stăpânire paşnică şi netulburată. Şi, iată, încredinţez dreptei tale credinţe, această Sfântă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi“.

După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală şi aprinzându-se cu fierbinţeală şi fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul în care nu se culcase niciodată şi a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie şi pentru mine, aşa după cum va voi El. Şi mă rog Ţie, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întâmpine pe el vicleşugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec prin vămile cele întunecoase şi ne duc la lumina milostivirii Tale”. Zicând acestea, a tăcut. Iar fraţii erau în mare necaz şi mâhnire, neputând el să grăiască de trei zile, nici să-şi deschidă ochii, încât multora li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puţină suflare într-însul.

După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat şi, adunându-se toţi fraţii, le-a grăit: „Fraţilor şi părinţilor, iată acum vremea vieţii mele se sfârşeşte, precum mi-a arătat Domnul în peşteră în zilele de post. Deci, doresc să vă sfătuiţi între voi pe cine voiţi să vă pun egumen în locul meu”. Auzind fraţii acestea, au căzut în mare mâhnire şi plângere şi, ieşind ei afară, s-au sfătuit cu toţii, ca pe Ştefan iconomul bisericii, să-l numească egumen.

Apoi, în altă zi, chemând Cuviosul pe toţi fraţii, le-a grăit: „Ce gândiţi, fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?” Ei toţi au zis: „Ştefan este vrednic!” Atunci Cuviosul Teodosie, chemând pe Ştefan, l-a binecuvântat a fi egumen în locul său, zicându-i: „Iată, fiule, îţi dau mănăstirea s-o păzeşti cu luare aminte şi, precum am rânduit în slujbe, aşa să ţii obiceiurile mănăstireşti. Rânduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci după aşezarea şi rânduiala mănăstirească”. Iar pe fraţi i-a învăţat să i se supună lui şi aşa i-a eliberat, făcându-le cunoscută ziua morţii sale, zicând: „Sâmbătă, când va răsări soarele, sufletul meu va ieşi din trup!” După aceasta, chemând pe Ştefan singur, îl învăţa pentru păstoria sfintei turme, iar el nu se despărţea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu smerenie, căci slăbise mult de boală.

Sosind Sâmbăta şi luminându-se de ziuă, Cuviosul a trimis şi a chemat la el pe toţi fraţii şi astfel, pe rând ia sărutat pe toţi cu dragoste, plângând şi tânguindu-se de despărţirea de un păstor aşa de bun. Apoi le-a zis: „Iubiţii mei fraţi, iată cu dragoste v-am sărutat pe toţi, căci mă duc la Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri l-aţi ales. Pe acesta să-l aveţi părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultaţi şi după porunca lui toate să le faceţi cu plăcere dumnezeiască. Iar Dumnezeu, Care a făcut toate bunătăţile cu cuvântul şi cu înţelepciunea Sa, să vă binecuvinteze şi să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaş şi să păzească credinţa voastră tare şi nemişcată într-un gând şi într-o dragoste, până la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog şi vă jur, ca haina în care sunt acum, cu aceasta să mă puneţi în peşteră, unde petreceam în zilele cele de post; nici să nu spălaţi săracul meu trup şi nimeni din oamenii mireni să nu mă vadă îngropându-mă, ci numai voi singuri să îngropaţi trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.”

Acestea auzindu-le fraţii din gura Sfântului Teodosie, plânsete şi lacrimi ieşeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăşi mângâindu-i, le zicea: „Iată, mă făgăduiesc vouă, fraţilor şi părinţilor, că deşi mă duc cu trupul de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi”. Apoi, după cuvintele acestea i-a trimis afară pe toţi, nelăsând pe nici unul la el. Iar unul din fraţi, care îi slujea totdeauna, făcând pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la Dânsul; şi a văzut pe Cuviosul sculându-se şi căzând cu faţa la pământ. Şi se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, dar mai ales pe PreaSfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredinţa turma sa şi locul acela.

După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puţin, a căutat spre cer şi, având faţa veselă, cu mare glas a zis: „Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este aşa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales, bucurându-mă, mă voi duce din lumea aceasta!” Precum este înţeles, o oarecare arătare văzând, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rânduială, întinzându-şi picioarele şi punând mâinile pe piept în chipul crucii. Aşa şi-a dat Sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi s-a adăugat în ceata Sfinţilor Părinţi, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la naşterea lui Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o Sâmbătă, precum singur a proorocit, pe când răsărea soarele.

Atunci, fraţii au făcut deasupra lui plângere mare şi, luând Sfântul lui trup, l-au dus în biserică, săvârşind obişnuitele rugăciuni şi cântări pentru cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulţime de popor a venit cu osârdie şi toţi aşteptau înaintea porţilor mănăstireşti, până ce vor duce trupul Cuviosului Teodosie la peşteră spre îngropare. Iar fraţii, încuind porţile, nu lăsau pe nimeni, aşteptând până ce se va risipi poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Şi, îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de veste cu nori şi a căzut o ploaie mare; şi astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a încetat şi soarele a strălucit iarăşi. Atunci fraţii, ducând trupul Cuviosului la peşteră, l-au pus în ea cu cinste.

În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăstirea Pecersca a văzut deasupra ei un stâlp de foc de la pământ până la cer, încât din aceea el a priceput moartea Cuviosului şi a zis către cei ce erau cu el: „Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe pământ la cer, pentru că am fost ieri la el şi l-am văzut bolnav foarte greu”. Apoi, trimiţând şi înştiinţându-se de moartea lui, a plâns mult după Dânsul. În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în mănăstirea lui belşug de toate bunătăţile, la moşiile ei a fost îndestulare, adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Fraţii, văzând acestea, şi-au adus aminte de făgăduinţa Sfântului lor părinte şi au preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învăţătorul şi povăţuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.

În acea vreme, un boier, căzând în urgia marelui voievod Svetoslav, toţi îi ziceau: „Voievodul voieşte să te trimită în surghiunie”. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu osârdie şi chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicând: „Ştiu, părinte, că eşti Sfânt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbeşte, rugând pe Stăpânul ceresc, să mă izbăvească din ea”. Şi, adormind el, i s-a arătat Cuviosul Teodosie, zicându-i: „De ce te mâhneşti aşa? Au ţi se pare că eu m-am dus de la voi? Deşi cu trupul m-am despărţit, dar cu sufletul sunt totdeauna cu voi. Deci, iată, mâine te va chema voievodul, neavând nici o mânie asupra ta şi iarăşi te va aşeza în rânduiala ta cea dintâi!” Boierul acela, deşteptându-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieşind afară pe uşă, şi i s-a împlinit lui cuvântul cu lucrul, iar el, de atunci, mai mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.

Un bărbat, vrând să se ducă pe cale, a adus un sicriaş în mănăstirea Cuviosului Teodosie, plin de argint şi l-a dat spre păstrare unui monah cunoscut al său, cu numele Conon. Şi a văzut acest lucru unul din fraţi, cu numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat şi l-a ascuns; iar Conon, intrând în chilia sa şi, căutând, n-a găsit sicriaşul acela. Atunci, fiind în mare mâhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemând pe Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de ruşinea ce va avea, de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind puţin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către Dânsul: „Lucrul de care te mâhneşti, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare diavolească, ascunzându-l în peşteră”. Şi i-a arătat locul: „Iată ce este al tău! Mergi şi nimănui să nu spui de aceasta!” Deşteptându-se el, s-a bucurat şi, aprinzând lumânări, a mers la locul arătat şi pe cel pierdut l-a aflat, Dând mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.

Unul din clericii bisericii Sfânta Sofia din Kiev era bolnav de o neputinţă aprinsă şi, venindu-şi puţin întru sine, se ruga lui Dumnezeu şi Cuviosului Teodosie pentru uşurarea bolii. Adormind el puţin, a văzut pe Cuviosul Teodosie, Dându-i toiagul său şi zicându-i: „Ia acesta şi umblă cu el”. Iar el, deşteptându-se, a simţit îndată depărtarea înfocatei aprinderi şi încetarea bolii. După ce s-a însănătoşit a mers în Mănăstirea Pecersca şi a spus fraţilor cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca acesta robului Său şi părintelui lor.

Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rânduit ca în cele patruzeci de zile ale Sfântului şi marelui post, vineri, în săptămâna dintâi, să se pună la masă părinţilor, ca celor buni nevoitori ce s-au ostenit întru înfrânare, pâine foarte curată, mai ales cu miere şi cu mac. Fericitul Nicon, luând egumenia Pecerscăi după fericitul Ştefan cel ce era pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea după rânduiala Cuviosului, în vinerea dintâi a Sfântului şi Marelui Post ce sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă şi n-a împlinit rânduiala Cuviosului Teodosie, zicând: „Nu este adevărată şi nu am făină spre a face pâini ca acelea”. Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rânduiala Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfânta Liturghie, fraţii, mergând spre trapeză, la rândul cel de post, iată, de unde nu se aşteptau, le-au adus un car de pâini ca acelea.

Lucrul acesta, văzându-l fraţii, au preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la Dânşii din această viaţă, pe părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care umple de bunătăţi obştea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim şi noi a câştiga, cu darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

https://theodosie.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com