Vindecarea de dragostea fără speranță

Leon (un oarecare ofiţer s-a îndrăgostit, dragostea s-a dovedit a fi fără speranţă, şi el se chinuie. Poftim leu!!! Şi încă nu leu simplu, ci leu ofiţeresc! Altora le comandă: „La drea-a-a-pta!”, iar el trage la stânga.

Sieşi ar trebui să îşi comande: „La drea-a-a-pta!” Şi marş-marş.  Ce rost are o astfel de purtare ? Dacă ar fi fost vreo nădejde, era logic să mai aştepte, dar dacă n-are ce aştepta? Aceasta nu e dragoste, ci o durere rea a inimii, de care se apropie vrăjmaşul şi o aţâţă. Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său. Asta nu are nici o noimă.

Omul trebuie să comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, că te fac zob!”, iar apoi să înceteze a se mai gândi la „ea”. Să arunce cât mai departe tot ce îi aminteşte de „ea”, să caute pete în soarele mândreţii „ei” si să se uite mai mult la acestea. Iată o apică destul de rece pentru răcorirea inimii, mai ales dacă lipsa de speranţe a dragostei tine de simţămintele fetei.

Va trece suferinţa; o să mai vină câteodată, însă nu foarte arzătoare. Eu aveam douăzeci de ani când am trecut prin asta. Mi-am dat poruncă… şi a trecut. Au mai fost crize, dar am răbdat, fiindcă aveam în vedere un alt ţel. Bine este pentru cel ce suferă de această boală să aibă ceva de făcut. Dacă nu are, să-şi găsească. Domnul să vă binecuvânteze pe voi toţi şi toate lucrurile voastre.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004,  p. 9