Doamne, voiesc să fac voia Ta, dar nu pe aceasta…

Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică.

Noi Îi spunem Domnului: „O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: „dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă... !”. Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum… „

De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe îngerul Său, pe vreun sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul îngerului, în locul unui sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seama pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune jar, şi ne-ar adresa aceasta întrebare vitală: „Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?”, atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă… „Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu.

Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

Extras din Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, 2010, p. 66-69