Header image

„Vreau să mă ierte Dumnezeu”

Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei, şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!”. Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt? El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii…, însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.

– Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.

Atunci duhovnicul i-a spus:

– Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.

El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:

– Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.

A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:

– Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.

Cei de faţă credeau că a înnebunit.

– Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.

Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.

După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:

– Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai… Mi-am împlinit datoria…

sursa Feodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, Cartea a şasea, Călugărul rus.

www.impantokratoros.gr

4650993_large

Contact Form Powered By : XYZScripts.com