Weekend în Sihăstria Goloseevo: însemnările unui pelerin

În urmă cu câțiva ani, aflându-mă în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din or. Moscova, în timp ce așteptam în rând pentru a mă închina la sfintele moaște ale Fericitei Matrona (Matroana), am făcut cunoștință cu o femeie, care aflând că sunt din Ucraina, a început să mă întrebe despre cuvioasa maică din Kiev – monahia Alipia.

Desigur, de auzit despre ea – am auzit eu, dar la mormântul ei, spre rușinea mea, – n-am fost niciodată, ceea ce a uimit-o nespus de mult pe noua mea cunoștință. Și aceasta pentru că ea, locuitoare din regiunea Moscovei, avea chiar și o carte despre maica Alipia de la Goloseevo. Acea conversație s-a dat într-un fel uitării, fiind înghițită și de zăpăceala de zi cu zi.

Și iată nu demult am auzit din nou despre rugătoarea și nevoitoarea maică Alipia – de la o enoriașă de a noastră, care a mers la Goloseevo în ziua când s-a aniversat încă un an de la moartea maicii. Venind acasă, am găsit în Internet web-site-ul Sihăstriei Acoperământul Maicii Domnului Goloseevo, am aflat cum să ajung acolo, unde să mă opresc și am hotărât: „Ei, Doamne, binecuvintează… Voi merge în acest weekend la maica Alipia!”.

…Starea vremii era liniștită – de la fereastra trenului adia aerul rece al zorilor. Iată-mă în Kiev. Mai departe am mers cu metroul, după cum m-a sfătuit web-site-ul, până la stația de metrou „Goloseevskaia”, iar acolo, lângă biserica Sfinților Trei Ierarhi, am luat autobuzul mănăstirii. Și aici m-am simțit – că sunt pe drum sfânt. În acest autobuz parcă eram toți alții, „pelerini rugători”, ca la Ivan Șmelev. Și totul părea deosebit: cerul – ca pe imaginile sfinte, drumul plin de praf – nu era un drum oarecare, ci cel ce ducea la Goloseevo – și oamenii toți pomenesc pe Dumnezeu: „Doamne păzește, Doamne ajută!” – și parcă toți suntem o familie.

Când acolo, vedem un băiat alergând în urma autobuzului nostru și fluturând ceva din mâini. Ne-am oprit. S-a dovedit că băiatul acesta alerga în urma autobuzului încă din stație – o tânără, pasager de al nostru, și-a pierdut telefonul în stație. Îi zic lui:

― Mulțumim… Dumnezeu să ne binecuvânteze, – iar el cu modestie:

― N-aveți pentru ce, nu pierdeți.

Trecem printr-un lung parc împădurit (natura – de parcă nici nu suntem în Kiev)

O femeie, pelerin din or. Vinița, privind prin fereastra autobuzului ne povestește, că există două versiuni ale originii denumirii „Goloseevo”. Potrivit primei versiuni, aici, pe pământ gol (pustiu) a fost sădit un parc. Potrivit celei de a doua – denumirea provine de la cuvântul „golos”; „golositi” („голос”; „голосить” – rus.), ceea ce însemnă – „voce”; „glas” sau „a glăsui”, „a boci”, „a se tângui”, „a plânge”, „a vocifera”. În timpul invaziei tătaro-mongole, în aceste locuri plângeau, boceau femeile, care-și pierduseră familiile. Care din aceste două versiuni ar fi cea adevărată – nu se știe, dar se știe, că teritoriul, pe care astăzi este situată Sihăstria Goloseevo, a fost cumpărat în secolul al XVII-lea de către Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului.

Iar cu timpul aici a fost întemeiat schitul Lavrei Kievo-Pecerska – un fel de reședință de vară a mitropoliților Kievului. Inițial schitul purta denumirea potrivită hramului primei biserici, în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, iar mai apoi a fost redenumit – „Sihăstria Goloseevo”. Aici fost stareți și au primit tunderea în monahism mulți ierarhi ai Bisericii – și mitropolitul Kievului Eugeniu (Bolhovitinov), și Sfântul Ierarh Filaret (Amfiteatrov), și ieroschimonahii Partenie și Teofil, și Cuviosul Alexei de la Goloseevo.

Și anume în apropiere de această mănăstire, pe atunci complet distrusă, într-o căsuță dărăpănată trăia maica Alipia (Avdeiev[a]), care ducea un mod ascetic de viață. Ea a și prezis, că Sihăstria Goloseevo va renaște, și în 1993, în pădurea Goloseevo a început a renaște vechea și sfânta mănăstire. Și iată – noi suntem la Porțile Sfinte ale mănăstirii Goloseevo… Mă opresc puțin și mă gândesc: „Mai întâi mă voi duce să mă cazez în hotel, pentru a reuși la slujba privegherii (la ora 16:45), iar înainte de aceasta să reușesc să mă rog și în paraclisul Sf. Ierarh Nicolae, zidit pe locul căsuței în care s-a nevoit monahia Alipia, precum și la mormântul maicii. Iar însuși teritoriul mănăstirii îl voi studia mai târziu”.

Hotelul (arhondaricul) se află situat în partea dreaptă a bisericii în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Izvor de Viață Purtător” sau „Izvorul Tămăduirii” („Живоносный Источник” – rus.), foarte aproape de biserică. Întrucât hotelul (arhondaricul) are 4 etaje, camere sunt mai mult decât suficiente – și camere mici – pentru 2-3 persoane, cu baie / WC separat și chiar cu aer condiționat; și camere mari – unde poate fi cazat un grup întreg de pelerini – până la 20 de oameni (principalul să ai asupra ta pașaportul și, apropo, referitor la cazare, camerele pot rezervate din timp prin telefon (067) 910-61-48), ceea ce am făcut și eu).

― La noi, aici, e ca acasă, – cu aceste cuvinte am fost cazată în cameră. ― Dacă noaptea va fi rece, măriți căldura de la calorifer, dacă va fi prea cald – deschideți fereastra.

Voi fi sinceră, în apartamentul meu e cu mult mai rece decât în hotelul mănăstirii (unde, de altfel, după părerea banală a multora, ar trebui să fie cu mult mai frig), iar flori de cameră aici – o mulțime, ca într-o seră.

În cripta unde se află mormântul monahiei Alipia s-a format un rând din câțiva zeci de oameni, fiecare se apropie, se închină și se adresează maicii cu o rugăminte sau mulțumește pentru rugăciunile pe care ea le-a înălțat la Dumnezeu, dar și pentru ajutorul primit. Mulți aduc flori, medicamente, lasă foițe cu diferite cereri, mulți se roagă îndelung înaintea mormântului. Mă gândesc, ce bine ar fi să am și eu o asemenea credință, iar eu tot numai la oameni privesc, nu pot nici să-mi adun cel puțin gândurile mai grămăjoară. A venit și rândul meu, am căzut în genunchi și tot ceea ce am vrut să o rog pe maica Alipia, s-a spulberat nu știu unde. Un singur lucru am început să-i cer – iertare pentru puțina mea credință.

…Încetul cu încetul oamenii s-au adunat în biserica principală a mănăstirii. Au sunat clopotele pentru privegherea de seară. Toți așteaptă începutul slujbei. Rugându-mă în sine și privind la lumânările ce ardeau, mă gândesc: „Ce fericire ar fi, dacă mi-ar da cineva o oarecare ascultare în biserică, deși înțeleg că cine ar da ascultare unui pelerin „de zi liberă”?”. Se apropie de mine o femeie, care are grijă de sfeșnice, și-mi zice încet:

― Aveți grijă de lumânări aici, ca să ardă până la sfârșit…

Încep să luminez de bucurie în interiorul meu, ca și acea lumânare. Între timp în biserică se adună toți mai mulți și mai mulți oameni. Iar la Mărturisire (Taina Sfintei Mărturisiri) – iarăși e rând.

― Numai să reușesc, atât de mult doresc să mă mărturisesc și să mă împărtășesc aici, căci mâine după slujbă imediat vom pleca – în pelerinaj, – îmi zice o femeie.

Iar eu întreb:

― Dar unde anume în pelerinaj?

― Noi din Poltava mergem prin Kiev la Poceaev.

Dau a încuviințare din cap în tăcere (iar în gând zic: să dea Dumnezeu să reușiți) și, privind cum ard lumânările, mă sprijin când pe un picior, când pe altul – slujba doar durează deja de patru ore, iar eu încă de dimineață-s pe picioare.

„Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni…”. E aproape ora 21:00. Ei bine, mă gândesc eu, acum pot să mă plimb pe teritoriul mănăstirii, să citesc pravila cuvenită de rugăciune – și mai repede la culcare, ca a doua zi să mă trezesc la ora 5:00 dimineața. În timp ce mă plimbam, din difuzoarele ce atârnă pe pereții bisericii se auzi din nou rugăciuni – frații mănăstirii s-au adunat în grabă la pravila călugărească. Apropo, este remarcabil faptul, că pe pereții bisericii sunt instalate difuzoare – dacă în anumite zile de sărbătoare sunt mulți enoriași, slujba poate fi auzită și din curtea mănăstirii. Rugându-se, frați și pelerinii se retrag toți prin chilii și, respectiv, prin camerele arhondaricului (hotelului).

…Noaptea în mănăstire este neobișnuit de liniștit, iar prin fereastra de la hotel se văd doar cupolele aurite și pădurea. Se creează așa o impresie, că mănăstirea nu se află în Kiev, numai luminile clădirilor cu multe etaje amintesc de capitală. Mergând deja spre somn, mă întrebam: „Interesant, de ce în mănăstire slujbele durează atât de mult? Și cum să stai la ele cu smerenie?”. Răspunsul la această întrebare l-am primit chiar a doua zi. Dar despre aceasta mai târziu…

Soarele a început a merge pe pereții din cameră. Se auzea din coridor trântitul ușilor, zăngănitul cheilor – toți merg la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Pravila călugărească în Sihăstria Goloseevo începe la ora 5:15; Ceasurile și prima Liturghie (timpurie) – la ora 6:00, iar a doua Liturghie (târzie) – la ora 8:30. La prima Liturghie se roagă mai mulți călugări și pelerini, iar la a doua – enoriașii cu copii. Apropo, aici fiecare copil știe despre maica Alipia și se grăbește să se închine la mormântul ei.

La prima Liturghie (timpurie) încă nu se adună atât de mult popor. În biserică e semiîntuneric și doar prin ferestruicile înguste alunecă razele soarelui. Mie mi se pare că acolo e cerul, iar aici – pământul. Pe pereți văd chipurile sfinte și serioase ale Mucenicilor creștini din primele veacuri și ale Mucenicilor din secolul XX. La strană se citesc Ceasurile, vocea tânără a citețului se contopește cu cântarea…

Interesant, că la slujba de dimineață se roagă și mulți băieți. Cine sunt ei? E straniu să vezi un asemenea „detașament” de băieți printre enoriași. După cum mi-au relatat mai târziu viețuitorii mănăstirii, acești băieți – sunt elevii Centrului Ortodox de Arte Aplicate „Cuviosul Ioan Damaschin”, care deja de trei ani activează în Sihăstria Goloseevo. Și în acest an va fi prima promoție: nici mai mult, nici mai puțin – 80 de oameni.

În această școală ortodoxă sunt admiși absolvenți ai claselor a IX-a la următoarele specialități: lemnar, tâmplar-inginer al mașinilor de prelucrare a lemnului, pictor-iconograf, bucătar-cofetar și croitor. Aici băieților li se oferă studii, cazare și hrană – doar gratuit și absolvind studiile medii, însușesc și o profesie. Elevii Centrului pleacă din mănăstire în oraș doar cu permisiunea directorului instituției și a părinților.

Pentru acești băieți ziua începe cu gimnastica de dimineață, pentru că după cuvintele starețului mănăstirii Goloseevo, arhimandritul Isaachie (Andronic), un tânăr de vârsta aceasta trebuie să acorde atenție și sănătății duhului, dar și sănătății trupului, organismului. După gimnastică toți merg la Rugăciunile de dimineață, după care servesc micul dejun. Apoi, în prima jumătate a zilei li se citesc disciplinele de specialitate, iar în a doua jumătate zilei – lecțiile programei școlare generale și o disciplină teologică.

Învață aici doar băieți, întrucât mănăstirea e de bărbați, iar predarea este asigurată de specialiști calificați, pedagogi, printre care învățători de muzică și de educație fizică. Apropo, tot pentru elevii Centrului Ortodox… se mai construiește un mare complex de „divertisment educațional” – la etajul întâi va fi o sală mare de gimnastică, la al doilea – bibliotecă și sală de cinema, iar la al treilea – sală de ședințe, unde se vor desfășura conferințe, ședințe cu părinții, concerte și diverse concursuri.

Pe lângă mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului ” Goloseevo mai activează și o tradițională Școală Duminicală – pe lângă cursurile de Catehism, sunt desfășurate cu copiii activități creative și jocuri educative. Lecțiile sunt organizate în fiecare duminică după Sfânta Liturghie, la ora 11:00 și în timp ce copiii se ocupă în Școala Duminicală, părinții au posibilitatea să ia parte la Convorbirile duhovnicești duminicale, desfășurate de clericii mănăstirii în același răstimp. În fiecare duminică, la ora 11: 00 se săvârșește Rânduiala Panihidei în paraclisul înălțat pe locul unde s-a nevoit maica Alipia (anume pe acel loc se afla căsuța monahiei Alipia, unde ea s-a nevoit în ultimii săi ani de viață).

…După săvârșirea Panihidei am făcut cunoștință cu pelerini dintr-un sat îndepărtat din regiunea Vinița, care pentru a ajunge la maica Alipia, au mers toată noaptea, petrecând jumătate de noapte în gara feroviară în așteptarea primului transport spre Goloseevo. Am înțeles că ei parcurg o asemenea cale în fiecare lună (!). În timp ce discutam după săvârșirea rugăciunii, de noi s-a apropiat un bătrânel al lui Dumnezeu, care a început să ne povestească ce răni avea pe picioarele sale, viermii ajungeau deja la oase:

― Iar eu am venit vara la maica Alipia, și a doua și a treia oară am venit, am uns picioarele mele cu untdelemn de la maica și rugându-mă – totul s-a supt și s-a uscat. Unele cicatrici doar au rămas. Și voi să vă rugați…, cu credință! Astfel ea, maica Alipia – minune-preminune face, – ne-a zis el nouă.

Noi toți ne însemnăm cu semnul sfintei cruci de bucurie.

Ei, dacă ar fi acum o ceașcă de ceai fierbinte, după slujba de duminică.

― Ieșiți după Sfintele porți și imediat în partea stângă veți vedea o ușă deasupra căreia e scris „Ceainărie”. Treceți pe la etajul întâi – acolo e magazinul, iar apoi urcați-vă la al doilea etaj – acolo și veți putea să luați masa. Iar dacă să mâncați gratis, mergeți spre paraclisul maicii Alipia, acolo veți vedea trapeza, – ne arată nouă calea o femeie.

Mergem în „Ceainărie”, iar în cap îmi sună proverbul din Ivan Șmelev: „Pe Domnul să-l rugăm, cu ceai păcatele să le spălăm!”. Și e îmbucurător nu știu cum și vesel pe suflet. Iar în „Ceainărie” s-a dovedit că nu numai cu ceai sau cafea te vor servi, dar și borș, și supă, și tocană de legume, și cartofi cu ciuperci în oală, și caras prăjit, și ardei umpluți, și turte cu stafide… Iar porțiile sunt – evident nu ca pentru pelerini, ci „monahale”. Și aceasta pentru că cine e pelerinul? Toate zilele le petrece numai în rugăciuni. Iar monahul – nu numai în rugăciune, dar și în osteneli – în lucrările de construcție, la gospodăria și ferma mănăstirii, la trapeză, în școală, etc. Noi bem ceai deja de ceva timp… Iar Nadejda Ivanovna (noua noastră cunoștință) demult a băut ceaiul și ne citește viața maicii Alipia intonat, ca în biserică.

Și ne povestește, că teritoriul mănăstirii Goloseevo acum este atât de bine amenajat, iar în urmă cu doar câțiva ani, pentru a ajunge în mănăstire trebuia să mergi prin pădure, pe cărărușe nu din cele mai netede. Aici erau doar ruine și numai biserica reconstruită se înălța ca o ciupercă în luminiș, iar acum, după 19 ani, viața în mănăstire pe drept cuvânt fierbe. Apropo, toate felurile de mâncare din trapeza mănăstirii, care este deschisă de la ora 8:00 până la 20:00, sunt pregătite din produsele mănăstirii. Sihăstria „Acoperământul Maicii Domnului” Goloseevo are și o gospodărie-fermă – în satul Gogolev din regiunea Kievului. Acolo e și o prisacă, și viile, și câmpiile pe care se cultivă legumele și ferma, unde sunt crescute păsări – găini, gâște, rațe și chiar struți și – bovine – vite și bivolițe. De remarcat că aceste bivolițe sunt adevărate, Ucraina fiind scrise în „Cartea Roșie”.

Iar în mănăstire este crescută și înmulțită această „populație pe cale de dispariție” (pentru lapte, brânză și cașcaval), făcându-se glume, că în Goloseevo se află – 60 % de bivoli din Ucraina. Așa că gospodăria și ferma Sihăstriei Goloseevo – sunt adevărate rarități. Și după cum spun enoriașii, în magazinul mănăstirii, când nu sunt zile de post, poți cumpăra și lapte de Goloseevo, și brânză, și ouă, și legume. Toate produsele, fără adaosuri și conservanți – sunt de la gospodăria și ferma mănăstirii, crescute și cultivate cu rugăciune. Încântați, intrăm în magazinul bisericesc al mănăstirii, ca să cumpărăm ceva din „sfințenii”. Toți cumpără cruciulițe, iconițe cu chipurile Sfinților, cărți duhovnicești, sticluțe cu ulei binemirositor și portrete mici și pesmeți ale maicii Alipia.

Cumpăr și eu portretul maicii și cartea despre viața și nevoințele ei. Miroase a tămâie și a vopsea de la cărțile noi, miroase a prescuri proaspete… Astfel nici n-am observat că s-a făcut seară. Îmi pare rău, dar deja e timpul să mă întorc acasă.

La plecare am intrat în cripta unde se află mormântul maicii Alipia și închinându-mă, m-am grăbit spre porțile mănăstirii. Iar lângă casa starețului văd pe pelerinii mei cunoscuți, cântând: „Binecuvintează, suflete al meu, pre Domnul, Doamne Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte…”.

Cântă și-l așteaptă pe stareț, iese arhimandritul Isaachie, îi mulțumim pentru dumnezeieștile slujbe din mănăstire și-i cerem în grabă binecuvântare.

― De ce în mănăstire slujbele sunt atât de îndelungate și cum să săvârșești rugăciunea cu smerenie?, – ne răspunde cu întrebare la întrebare părintele stareț. ― Dar când ne așezăm la masă, doar noi nu ne ridicăm de la masă până când nu ne săturăm din plin? Atunci de ce hrana trupească o întrebuințăm atât cât are nevoie organismul, iar pe cea duhovnicească – mai puțin? De aceea și trebuie să ne învățăm, ca mâncând să nu ne îmbuibăm și de la slujbă să nu ieșim mai înainte de a se sfârși ea, să nu părăsim slujba lui Dumnezeu…

― Și de ce noi împreună cu Dvs. o cinstim atât de mult pe maica Alipia? Pentru că maica Alipia este pentru noi un model de sfințenie al omului contemporan, care a trăit în urmă nu cu două sute de ani, nici cu o sută, ci a trăit printre noi. Noi vedem, că ea a trăit în aceleași condiții ca și noi, nu în mijlocul altui popor, nu pe un alt teritoriu, ci aici, alături de noi, arătându-ne nouă, că și în anii plini de greutăți e posibil de a sluji lui Dumnezeu, de a fi credincios și devotat lui Hristos. Pentru faptul că ea este aproape de noi și ne este înțeleasă nouă după mentalitate, după duh – de aceea și o iubim atât de mult. Și astfel să ținem minte principalul lucru – să lucrăm asupra noastră, să lucrăm mântuirea noastră…

Am ieșit noi din mănăstire în tăcere, toți ne însemnăm cu semnul sfintei cruci și medităm – fiecare la ale lui. Fiecare se întoarce la el acasă, la serviciu. Și nu dorești nicidecum să pleci de aici – pentru că înțelegi, că aici, în mănăstirea Goloseevo, totul este atât de bine rânduit – rugăciunea și munca – și sufletul parcă se deschide lui Dumnezeu. Am ieșit dincolo de poartă – și într-o clipă mi s-a făcut strașnic să mă confrunt iarăși cu agitația și deșertăciunea din jur și să mă supun ei, să mă ascund de ea… În același timp sunt bucuroasă, că în sfârșit totuși am fost la maica Alipia.

Olga PEPA