Header image

Arhimandrit Sofian Boghiu – „Pentru ce suferă de obicei cei credincioşi?”

A trecut odată pe aici, pe la noi, un grup, erau cinci persoane. Una dintre ele, o bătrânică pe care o chema Elisabeta, era adusă de două femei. Veneau de la Alba Iulia. Au trecut pe aici către Mânăstirea Cernica, către Sfântul Calinic. Era adusă pe braţe această Elisabeta; de zece ani era paralizată total. Când a fost lăsată să stea în picioare lângă scaun, am aflat că nu poate să stea – numai în picioare sau lungită. Picioarele ei erau în formă de x, nu putea merge. Era o femeie liniştită, resemnată, credincioasă.

M‑am gândit atunci la paraliticul din Capernaum, de care se aminteşte în seara aceasta în Sfânta Evanghelie, care era purtat de patru persoane – nu două persoane, ca această Elisabeta. A fost urcat pe casă – acolo casele nu au acoperiş ca la noi, în patru ape sau în două ape, ci sunt tavanele orizontale. Pentru că era foarte multe lume aproape de Mântuitorul, nu putea să pătrundă la El, să Îl roage să vindece acest paralitic. Aceşti bărbaţi vânjoşi s‑au urcat în spatele casei, pe casă, au spart acoperişul unde au socotit ei că Iisus este acolo, înăuntru, şi cu nişte frânghii l‑au coborât până în faţa lui Iisus.

Iisus, văzând credinţa celor patru, l‑a vindecat pe acest slăbănog – şi aţi auzit în Sfânta Evanghelie că întâi i‑a iertat păcatele şi că s‑au scandalizat cei care erau ochi şi urechi numai pentru vrajbă. Mântuitorul, după ce îi iartă păcatele, îi spune: „Ia‑ţi patul tău şi umblă.” Şi, într‑adevăr, şi‑a luat patul acest slăbănog şi a pornit printre mulţime, mulţumind lui Dumnezeu.

Cât ar fi dat şi această bătrână Elisabeta să se vadă şi ea sănătoasă, să meargă pe picioarele ei. Dar ea a plecat – credinţa lui Dumnezeu – către Mânăstirea Cernica cu gândul că Dumnezeu îi va uşura această povară a vieţii ei.

„Nu din cauza lui Dumnezeu suferim, ci din cauza păcatelor noastre”

Or, între aceste două cazuri, unul de acum 2.000 de ani, unul de alaltăieri, ne putem gândi fiecare câtă suferinţă este în lume. Şi nu e nevoie să vă spun eu, pentru că fiecare aveţi familii, şi rudenii, şi relaţii şi ştiţi fiecare că aveţi câte o durere sau mai multe, câte o amărăciune sau mai multe în toate aceste grupuri mici, în familii sau în grupurile de prieteni în care vă mişcaţi dumneavoastră.

În faţa suferinţei, unii oameni se resemnează, cei mai mulţi scrâşnesc din dinţi, mulţi blestemă, se revoltă împotriva suferinţei şi împotriva lui Dumnezeu. Fac foarte rău, pentru că nu Dumnezeu lasă suferinţa, nu din cauza lui Dumnezeu suferim, ci din cauza păcatelor noastre. Asta este o problemă. Însă, ceea ce este de scandal pentru lume e acest lucru şi această întrebare pe care şi‑o pun oamenii: pentru ce suferă de obicei cei credincioşi, cei buni, cei care îşi fac datoriile sufleteşti? Merg la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc, fac milostenie şi alte lucruri bune şi, cu toate acestea, au parte de mari suferinţe. Iar altora, care nu fac asemenea lucruri bune, le merge bine… De aici e un mare scandal sufletesc pentru foarte multă lume. S‑a mai răspuns de multe ori şi în multe chipuri la această nedumerire.

În seara aceasta, pentru cei care aveţi răbdare – nu prea multă răbdare, că e scurt ceea ce am să vă spun –, am să vă citesc ceva, un cuvânt de lămurire, pentru ce anume sunt lăsate suferinţele pentru cei care sunt pe calea cea bună şi pentru ce le merge bine la cei care nu se ocupă de această problemă. Şi acest cuvânt de lămurire pe care vreau să vi‑l citesc este dintr‑o carte numită Mântuirea păcătoşilor, e o carte mai veche, scrisă în Grecia, tradusă în româneşte la sfârşitul celuilalt secol, adică la 1893. Şi atunci erau asemenea probleme şi întrebări care sunt şi astăzi şi vor fi mereu, până la sfârşitul lumii. Dacă oamenii, printr‑o minune, s‑ar cuminţi şi s‑ar înţelepţi şi ar trăi fără prihană, suferinţe nu ar fi. Dar pentru că nu este această viaţă aleasă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenii şchioapătă mereu nu numai de un picior, ci de amândouă picioarele, mai greşesc cu voie, cu toată conştiinţa lor, de aceea Dumnezeu lasă suferinţe peste oameni, ca să îi mai domolească puţin din această pornire păcătoasă a vieţii lor.

„Dumnezeu pe cei drepți îi încearcă şi îi necăjeşte ca să îi aibă întotdeauna în împărăția cerească”

Cuvântul se numeşte aşa: „Pentru care pricină drepţii au necazuri în lumea aceasta, iar păcătoşii odihnă”. Şi răspunde aşa: întâi citează un cuvânt din Proorocul David, din Psalmi: „Nu râvni celor ce viclenesc, nici nu urma celor ce fac fărădelege, căci ca iarba curând se vor usca” – zice Profetul David. „Multe nedreptăţi şi fărădelegi se fac în lume astăzi – spunea acum aproape 100 de ani autorul acestei cărţi –, dar cei care le fac se vede că au noroc şi fericire, iar cei evlavioşi fac fapte bune, diferite necazuri şi suferinţe au.

Însă nu te mira de aceasta, omule, ca să nu râvneşti la rău şi să alegi partea păcătoşilor, socotind oarecum că sunt norociţi pentru că îi iubeşte lumea şi le dă averi şi fericire trecătoare. Pentru aceasta Proorocul Avacum minunat zicând: „Pentru ce, Doamne, necredincioşii asupresc pe cei drepţi şi nu îi ajuţi pe cei credincioşi?” Tot aşa şi Proorocul Eremia şi alţii ziceau: „Pentru ce, Doamne, cei fără de lege au atâta bună norocire în viaţa lor? De unde vine atâta bine unuia care vieţuieşte răul?”

Aşa au grăit proorocii, nu că doar nu ştiau cum că drepte sunt judecăţile lui Dumnezeu, ci pentru ca să ne arate câtă deosebire este între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea omenească, ce nu ajunge să priceapă această înţeleaptă iconomie a preabunului Dumnezeu, Care nu dă necazuri celor nelegiuiţi aici, ca să îi osândească în veci dincolo, ci ceartă mai mult pe prietenii Săi, ca să îi cinstească mai mult în împărăţia cerească şi să ia nepreţuită cunună. Un exemplu: boii care se înjunghie la zahana sunt lăsaţi să pască unde le este voia, ca să se îngraşe, iar cei buni pentru lucru nu sunt înjunghiaţi, ci sunt întotdeauna împovăraţi, puşi la muncă. Aşa şi Dumnezeu lasă în viaţa aceasta pe cei răi şi vicleni să se îngraşe în plăcerile şi desfătările trupului, pentru că sunt hotărâţi mai dinainte la munca cea veşnică, iar pe cei drepţi îi încearcă şi îi necăjeşte ca să îi aibă întotdeauna în împărăţia cerească.

„Trebuie să avem mare bucurie când vin necazurile, să le primim ca un dar şi ca un leac pe care ni‑l trimite cu multă dragoste Părintele nostru Cel ceresc”

Este parabola bogatului milostiv şi a săracului Lazăr, cel plin de bube, care sta aproape de masa bogatului şi suferea de foame şi se ruga măcar firimiturile care cădeau de la masa bogatului să i le dea. Bineînţeles, bogatul nu s‑a îndurat să i le dea. Au murit şi unul şi altul, şi ştiţi ce s‑a întâmplat dincolo: Lazăr a petrecut în sânul lui Avraam, adică în fericirea veşnică, iar bogatul în chinuri. Când intervine bogatul de acolo ca să fie salvat, să treacă măcar să spună celor de afară să se pocăiască, să nu trăiască aşa cum a trăit el şi cum a ajuns acolo, ştiţi ce‑i spune: dragă, aici s‑a împărţit după dreptate, pentru că şi‑a luat fiecare după cum a lucrat. Lazăr a suferit acolo, aici se bucură; tu te‑ai bucurat, acum suferi. E o dreptate ca „unu şi cu unu fac doi”.

Pomii cei roditori, care dau folos şi roade, îi scutură oamenii în tot anul şi le frânge şi ramurile ca să le ia roadele, iar pomii neroditori, care nu dau nici un folos, deşi nu îi bat ca pe cei roditori, dar după ce cresc şi se măresc, îi taie şi deseori îi dezrădăcinează de tot şi îi ard ca pe nişte lemne fără de folos. Aşa şi oamenii, cei îmbunătăţiţi, care dau folos cu faptele lor, au numai necazuri şi suferinţe, iar pe păcătoşi nu îi pedepseşte aici Dreptul Judecător, ci îi păzeşte, ca să îi închidă la sfârşit în focul iadului” – ca pe cel bogat din Evanghelie.

Se scrie în Cartea Împăraţilor din Vechiul Testament cum că pietrele care se puneau la templul lui Solomon se ciopleau şi se potriveau afară din templu şi, după ce se pregăteau, cu luare‑aminte se puneau la locul lor fără zgomot şi lovituri de ciocan, sau sunet de vreo altă unealtă. Tot astfel, câţi vor fi puşi ca nişte pietre cinstite la zidirea dumnezeiască în Ierusalimul cel ceresc trebuie să fie ciopliţi aici, afară, în această lume, cu ciocanele pedepselor şi ale necazurilor, pentru că la acea Casă dumnezeiască nu este nici un necaz sau tulburare, foame sau sete, muncă sau chin, cum spune Sfântul Ioan în Apocalipsă. Aceasta, dar, este pricina pentru care lasă pe prietenii Lui de pătimesc aici multe necazuri, la care trebuie să avem mare bucurie când vin, să le primim ca un dar şi ca un leac pe care ni‑l trimite cu multă dragoste Părintele nostru Cel ceresc.

Domnul, când Petru a voit să împiedice cu sabia patima Lui, l‑a mustrat zicând: „Petre, pune sabia în teacă. Paharul pe care Mi l‑a dat Tatăl Meu ceresc oare nu voieşti ca Eu să‑l beau?” A numit acel „pahar” batjocurile, suferinţele şi moartea pe cruce ce urma să pătimească pentru mântuirea noastră. Pentru ce, dar, să nu zicem şi noi astăzi şi să credem cum că toate necazurile şi împotrivirile care ne vin sunt pahar vindecător şi leac trimis de cerescul Doctor cu dragoste părintească spre mântuirea noastră?

Necazurile şi mâhnirile care ne vin în  viața aceasta sunt leacuri duhovniceşti”

Iată, dar, creştine, o mângâiere ca să crezi cum că toate necazurile care vin din asupreala diavolilor sau a oamenilor, sau din vreo altă împrejurare, sunt un leac folositor pe care ţi‑l trimite Părintele Cel ceresc, ca să cureţe sufletul tău. Măcar că este amar la gust, însă când îl bei, să nu‑ţi pară greu, căci amărăciunea aceea îţi pricinuieşte sănătatea dorită, precum sunt plantele şi leacurile pe care le fac doctorii, prea amare şi neplăcute. De multe ori doctorii scot şi sânge, ard şi taie cele netrebnice şi stricate mădulări şi le leapădă, căci ele pricinuiesc durere multă şi chin celui ce pătimeşte şi le rabdă cu tărie, ştiind că prin ele dobândeşte sănătatea căutată.

Aşa şi toate necazurile şi mâhnirile care ne vin în viaţa aceasta sunt leacuri duhovniceşti trimise de cerescul Doctor, pentru folosul sufletului nostru. Aceasta înseamnă fierea aceea pe care a pus‑o Tovit în ochi, şi a dobândit lumina – este în Cartea Toviei, în Biblie, acest caz. Cu amărăciunea necazurilor se mântuieşte păcătosul de orbirea sufletească. Marele Grigorie zice: „Ochii orbiţi de păcat se luminează cu pedepse.”

Când au aruncat pe Iosif în puţul cel sec, fraţii lui n‑au înţeles greutatea păcatului lor până când le‑a trimis Dumnezeu necazul cel mare, foametea, şi atunci mărturiseau, zicând: „Pe dreptate pătimim acestea toate pentru păcatul pe care l‑am făcut asupra fratelui nostru.” Vezi cât folos dă necazul, că luminează pe cei orbi, şi celor neştiutori le dă pricepere? Petru nu voia să i se spele picioarele, pentru că nu ştia atunci prea înţeleapta socotinţă a Dascălului său, după cum El i‑a zis: „Ceea ce fac Eu, acum tu nu ştii, dar mai pe urmă vei cunoaşte.” Dar după ce i‑a zis că de nu‑l va spăla nu are parte cu El, a stat cu multă frică şi l‑a spălat Iisus. Aşa şi tu – nu cunoşti acum pricina pentru care te spală Domnul cu apele necazurilor, iar când vei vedea strălucirea pe care o ia sufletul tău prin această spălare vei mulţumi Stăpânului a toate, că de nu te‑ar fi spălat, nu ai fi avut parte cu El în împărăţia Sa.

Până când avea fiul cel desfrânat din Evanghelie avere părintească, cheltuia, se hrănea şi bea, împlinindu‑şi toate voile şi nu venea nicidecum la pocăinţă. Dar cum l‑a ars preaînţeleptul Doctor cu focul sărăciei şi al foamei şi al altor necazuri, a părăsit dulceţile trupului şi a alergat înţelepţit la casa părintească. Ceea ce face pisălogul la grâu, pila şi rugina la fier, şi topitoarea la aur, asemenea face şi necazul la om, adică îl curăţeşte de toată necurăţenia şi îl străluceşte. Aşadar, dacă ne folosesc primejdiile şi ne aduc atâta folos, pentru ce să le urâm noi, cei fără de minte, şi să nu mulţumim cerescului Doctor Care le dă pentru sănătatea noastră, precum îi mulţumim şi celui trupesc doctor şi cu bucurie şi plătim? Chiar dacă ne face o operaţie, ne taie un picior sau o mână, îi plătim pentru asta unui doctor.

Câţi sunt luminaţi cât de puţin şi au frica lui Dumnezeu cred că tot ceea ce li se întâmplă vine de sus, de la Dumnezeu, şi că cei fără de lege nu ar avea asupra drepţilor vreo stăpânire de nu ar fi îngăduită de la Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul Hristos înaintea lui Pilat, la proces: „Nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ţi‑ar fi fost dată ţie de Sus.” Şi aceasta nu numai la cei văzuţi vrăjmaşi este adevărată, dar şi la cei nevăzuţi, că deşi se sârguieşte diavolul totdeauna să ispitească pe cei drepţi şi să îi necăjească, toată sila şi puterea lui este deşartă şi zadarnică de nu‑i va da stăpânire Domnul Hristos. Aceasta ştiind cei credincioşi, se silesc să biruiască ispita diavolească cu puterea dumnezeiască şi nu cârtesc de felul cum îi necăjeşte, nici se uită la unealta prin care li se face paguba – adică la oamenii care fac greutăţi. Ei nu zic că e noroc sau ursită, ci toate le primesc cu mulţumită din mâna Domnului, rânduite spre folos. Nu se mânie asupra celor ce îl necăjesc sau asupra altor zidiri, ci mai ales îi iubesc ca pricini ale mântuirii lor. Precum şi fericitul Iov, când a pătimit atâtea pagube, nu a zis: aceste bunătăţi mi le‑au dat părinţii mei, aceşti fii mi i‑a născut soţia mea şi că m‑am lipsit de ele din pricina oamenilor răi, focul, furia şi alţi vrăjmaşi şi diavoli de a mă păgubi. Ci a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s‑a părut Domnului aşa a şi făcut. Binecuvântat să fie numele Lui!” Asemenea, când era bolnav şi plin de bube, de lepră, zicea: „Cele bune le‑am primit din mâna Domnului, cele rele oare să nu le suferim?” Aşa şi Iosif cel preafrumos, cunoscând că era voia lui Dumnezeu ca să pătimească de la fraţii săi, nu s‑a tulburat, nici nu s‑a mâniat asupra lor.

„Cei iubitori de trup nu cunosc folosul necazului”

Cei iubitori de trup şi nedesăvârşiţi oameni, care pentru împuţinarea sufletului lor nu au pace niciodată, nu cunosc folosul necazului, nici ştiu pricina, ci numai se mânie asupra celor ce îi necăjesc şi caută izbândire. Precum câinele când îl loveşte cineva cu piatra, apucă şi muşcă piatra de mânie, aşa şi ei, nesocotiţii, nu văd pe Dumnezeu Care îi pedepseşte pentru binele lor, se luptă contra uneltelor şi pentru nerăbdarea lor nu au nici un folos din necaz, ci numai tulburare şi revoltă. Şcolarul cel înţelept, când îl bate dascălul său sau tatăl său, nu caută băţul ca să se răzbune pe el, că acesta nu se mişcă singur, ci numai se roagă lui, către cel care îl bate, să îi fie milă şi să îl pedepsească mai uşor. Aşa şi creştinul recunoscător, nu se uită niciodată la cel ce îl necăjeşte, de este mai mare sau mai mic, de l‑a păgubit cu dreptate sau cu nedreptate, ci cere ajutorul de la înălţime, zicând întru sine acestea: Ţi se cuvine aceasta, păcătosule, şi altceva mai rău pentru păcatele tale; fie binecuvântat cel care mă prigoneşte. Şi aşa, ocărându‑se pe sine şi rugându‑se pentru aproapele, biruieşte diavolul şi mândria trupului. Şi de va vedea că crucea şi necazul sporeşte mai mult, o primeşte cu evlavie ştiind că Domnul este în el. Îi mulţumeşte pentru această sfântă cercetare şi aşa uşurează mult necazul şi rămâne biruitor, cu răsplata nemăsurată a biruinţei. O, minunată şi nebiruită putere a Crucii! Fericit este cel ce o cunoaşte şi cu mulţumire o primeşte ca de la faţa Domnului, trimisă spre mântuirea lui!

Închei acest cuvânt cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, din capitolul 2 al Epistoliei întâi a sa. Sfântul Petru spunea aşa: „Aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la Dumnezeu. Căci în adevăr, ce laudă este dacă pentru greşală primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă pentru binele făcut veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru noi, lăsându‑vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui, Care n‑a săvârşit nici un păcat, nici s‑a aflat vicleşug în gura Lui, şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, şi la chinuri nu ameninţa şi Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” – adică Se lăsa în ştirea lui Dumnezeu.

Cuvânt de învăţătură al

părintelui arhimandrit Sofian Boghiu (1919‑2002)

http://www.lumeacredintei.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com