Header image

Articol impresionant al unui preot, după tragicul accident de la Cornu Luncii. „Ce este viața, Doamne? Cum ne dăm seama că este ultima Liturghie la care participăm?”

11:26, miercuri, 18 octombrie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Un preot plecat în străinătate care l-a cunoscut pe preotul care și-a pierdut viața în groaznicul accident de la Cornu Luncii a postat pe blogul personal un text în care vorbește despre cum a decurs ziua de duminică, asta după ce, sâmbăta a avut loc accidental.

„Citesc sinaxarul. Ochii mi se zbat….Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi, căutând fericirea celor ce plâng. Şi, iubind tăcerea, se mângâia întotdeauna cu gândirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Când era nevoie să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încât abia putea să se odihnească gândind neîncetat la dânsele.

Se naște o lacrimă în colț. Și încă una…Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfântul a dorit ca şi el şi creştinii ce erau cu dânsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rânduit Milostivul Dumnezeu ca, prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în temniţă la dânsul aducând pâine şi vin. Iar Sfântul Lucian a zis ucenicilor lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: Staţi împrejurul meu şi să vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre. Apoi, înconjurându-l pe el toţi, le-a zis: Să săvârşim Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine. Iar ucenicii i-au zis: Unde să punem mâinile, părinte, pentru săvârşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă? Iar el, zăcând cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: Pe pieptul meu să o puneţi şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu. Şi aşa s-a săvârşit dumnezeiasca Liturghie în temniţă, pe pieptul sfântului, după rânduiala, precum se cade, cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele şi dumnezeieştile Taine.

Ce să mai… Șuvoi și nu se oprește. Ce este viața, Doamne? Cum ne dăm seama că este ultima Liturghie la care participăm? Cum mirosim că închidem ușa casei, pentru ultima data? Știe un preot când își sărută epitrahilul pentru ultima oară? Știe un preot când pieptul și mâna se fac Altar și pogoară Dumnezeiescul Duh peste noi și peste aceste daruri?

Mă gândesc la Sfântul Lucian. Și-a dat pieptul Liturghiei.

Mă gândesc la Petrică… Preotul Petru, de pe dealul Lămășenilor. Și-a dat pieptul Liturghiei. Ne-a umplut pe toți de lacrimi. Ne-a umplut pe toți de Înviere. Nu se poate ca totul să se termine pe acestă lume. Nu ar fi corect, pentru el, Preotul lui Hristos, Petru.

Aș fi prea subiectiv, dacă aș scrie acum despre Petrică al Mariei… Da, îl știu din facultate. Stătea cu familia, într-o camera de cămin ieșean, cu o bebelușă de două palme și lucra la o fabrică de încălțăminte. Student în toată regula. Nu primul. Dar acolo, între primii.

A rânduit Dumnezeu să fie preot. După cămin, au stat în chirie într-o casă de pripas. A crescut familia, a rânduit Dumnezeu casă, în toată regula.

Sincer, am fost invidios. Recunosc. Biserică ridicată, casă ridicată, venise și Ioan pe lume. Ce să mai, familie cu care să spui Slavă lui Dumnezeu pentru toate…

Acum citesc că toate s-au sfărșit…Ar trebui să spun că ultima data mi-l amintesc liturghisind. Era rugător. Era înțelept. Era duhovnicesc. Era muncitor. Era milostiv, Era tăcut. Pe o parte palmele crăpate de muncă, pe cealaltă parte, ghionturi de la metanii. Mână de preot…

Sincer, îl am în fața ochilor în șa. Cu un zâmbet de copil pe față, călărind un armăsar arab. Venise cu familia într-un loc în care eu îmi desfășuram activitatea. În plină săptămână, cu familia după el, după un drum de 200 kilometri, Petrică era îmbrăcat în reverendă. Cât de mult își iubea preoția….! Au călărit copiii, s-a bucurat de bucuria lor. Ca un copil. Tot ca un copil îi străluceau ochii cu gândul de a se arunca și el în șa. Dar nu se cădea… Era preotul lui Hristos.

Om gospodar. Crescut între animale, și-a permis bucuria de a încăleca. Poate pentru ultima data… Un zâmbet din tot sufletul îi străpungea ochii. Și-a îmbrăcat haina preoțească repede, făcându-și o Cruce mare. Ne-am îmbrățișat așa, ca pentru veșnicie și ne-am urat să ne vedem pe pomelnicul Liturghiei.

Pe pomelnicul multora va rămâne preotul lui Hristos, Petru. Și Anisia, îngerașul ce va fi în strana dreaptă a Împărăției.

Petrica, Petrică al Mariei, Preotul Petru al lui Hristos, mi-ai adus credința în Înviere. Restul, lacrimi… Lacrimi și Înviere.

P.S. Celor care citiți aceste rânduri, vă rog să nu ocoliți anunțurile de ajutor a familiei, ce trebuie să fie în continuare familia Părintelui Petru. Trei copii trebuie să meargă la școală. Este cu trebuie. Și putem ajuta. În curând voi face o propunere ca să ne putem grupa – una, două, persoane, mai multe – cei care vom dona o sumă modică, dar lună de lună, ca fetele și Ioan să treacă mai ușor prin viață. Aștept propuneri cu totul dragul. Nu-I ocoliți, împrumutați-L pe Hristos”, transmite preotul.

Sursa:jurnaldemigrant.wordpress.com

Contact Form Powered By : XYZScripts.com